Raiul ciorditorilor de țiple

-Toată lumea fură din magazine. Sentința asta a dat-o Costel în prezența unor români ajunși în Spania de câteva zile. E ca și cum ar fi făcut o invitațe la furt. Legislația spaniolă nu pedepește hoții care fac un prejudiciu mai mic de 300 de euro. Era privit cu admirație când vorbea cu emfază despre cum se descurcă el de mai bine de un an furând din magazine mâncare. Un haiduc modern, fura de la bogați. Știam că minte, exagera voit pentru a impresiona. În 3 luni furase doar o dată, știam sigur, dar n-am intervenit, l-am lăsat să-și facă numărul în fața acelor zidari români care știau că, dacă în România furi un ou, faci pușcărie 2 ani de zile. În Spania furtul unui ou e trecut la categoria cleptomanie, se tratează cu ajutor medical, nu cum se face în România, cu ajutorul gardienilor din pușcării. -Cel mai mișto se fură cu costumul de baie. A continuat să explice metoda cea mai răspândită. Adică îți iei un costum de baie dintr-o singură piesă pe dedesubt și bagi în el până nu se mai poate. Dar trebuie să fii băiat deștept, să-ți iei și niște țoale largi, să nu se înțepe ăia de la casă ca ai furat. Și te bagi în seamă și cu casiera: „Hola, señorita! Que tal? Quieres tomar algo?” (Bună, domnișoară. Ce faci? Vrei să bei ceva?”) Te uiți fix în ochii ei, aia se pierde și tu ieși cu țiplele... Românii îl priveau ca pe Iisus, Mesia vorbise prostimii M-a bufnit ușor râsul, dar m-am abținut la timp. Nu procedase niciodată în viața lui așa, nu-l vedeam capabil să abordeze casierele. Dar, mă rog, era modul lui de a impresiona novicii. Unul dintre concetățenii noștrii m-a întrebat franc. -Furi și tu, Alberto? Am zâmbit ușor. -Nu, n-am furat niciodată. -Hai că nu te cred, de 3 luni în Spania și nu ai furat și tu nici măcar o țiplă?! -Frate-miu nu fură, a intervenit Costel. -Păi de ce nu l-ai învățat și pe el să fure? -Lasă că are tot timpul din lume să învețe să fure din supermarket. Zilele astea îl iau cu mine la furat, îl pun să-mi țină tira. Se fură mai ușor în doi, unul ține coșul iar celălalt bagă țiplele în costum. Dar stați să vă arăt costumul de baie, l-am cumpărat de la un magazin de chinezii. Ãștia au orice. A dispărut în grabă spre camera lui. Românii novici erau 5 brăileni proaspăt ajunși în Spania. Șeful îi cazase temporar la noi în apartament. Dormeau toți 5 într-o singură cameră. Patru dintre ei erau zidari de meserie, cel puțin așa pretindeau ei. Erau toți din Brăilița, unul din cartierele cele mai sărace din Brăila, un cartier periferic, cu drumuri neasfaltate și wc-ul în curte. Aproape de evul mediu. -Nu știi când începem munca? Întrebarea asta era un leit-motiv al tuturor românilor ajunși în Spania, vroiau să înceapă să muncească, să adune grămezile alea de bani de care auziseră în România. Ideea era că fiind fără documente legale de ședere nu puteau începe imediat munca. Totul era comandat de Sică, acesta îi folosea doar când avea nevoie de ei, plătindu-le doar fiecare zi de muncă, nicidecum un salariu fix lunar. Aveai zile de muncă, aveai bani de luat. Dar ei încă nu cunoșteau legile sistemului, vor avea timp să-l regrete. Costel a intrat val-vârtej în cameră. Era hilar. Costumul de baie feminin îi venea ca turnat. Picioarele cu smocuri de păr crescute aleatoriu, testiculele și penisul profilându-se prin materialul sintetic îl făceau să pară un actor dintr-un film cu Stan și Bran. A urmat un moment de stupefacție. -Vedeți? Cu ăsta ciordești cel mai ușor. Bagi în el prin părți. Și a făcut un gest care simula introducerea unui obiect în costum. Și dacă îți pui cureaua, poți băga și la spate. Îți pui un tricou larg și faci de 50-60 de euro pe zi, nici nu trebuie să mai muncești. -Dar la cine vinzi? -Tot la muncitori, se dau la jumate de preț. E o afacere. Dar eu nu vând, le mănânc eu dacă tot m-am riscat. -Dar nu te-au prins niciodată până acum? -Pe mine? A replicat superior. Pe mine n-o să mă prindă niciodată pentru că știu cum să fur și de unde. Sunt magazine unde în anumite locuri nu bate camera de supraveghere. Fii atent cum faci: îți iei în coș ce vrei să furi și apoi te duci acolo unde știi că nu sunt camere. Dar mai întâi faci o raită prin magazin ca să vezi pe unde sunt puse camerele. Unele supermarketuri au și gardieni. Dar dă-i în pula mea de proști, eu am furat cu ei de față. Așa, iei ce vrei să furi în coș, te duci în zona în care nu bat camerele și bagi în sân. Dar să fiți atent când furați, unele țiple au alarme, te uiți cu atenție la ele și le scoți alarma. Sunt niște fâșii de celofan subțiri care se lipsesc pe țiple. Pe urmă te duci frumos și cumperi și tu ceva la mișto, 2-3 beri și 2 pâini ca să nu ieși din supermarket cu coșul gol să nu bată la ochi. Astea fac cel mult un euro. Dar furi de 15-20 de euro. Dacă te duci pe zi de 2-3 ori îți faci bani frumoși. Brăilenii mei îl priveau extaziați. Costel explica foarte convingător, părea că știe foarte bine toate șmecheriile. Era uns cu toate alifiile, un supraviețuitor înnăscut. De fapt era jalnică mica demonstrație de furat. Explicațiile date l-au umplut de adrenalină. S-a întors spre mine brusc. -Alberto, în seara asta mergem la furat. Știrea m-a surpins. Am crezut că glumește, sau că vrea să-și continue circul pentru a câștiga popularitate în fața celor cinci brăileni. Dar nu glumea deloc. -Mergem la Sabeco (lanț de magazine speciliazat în produse alimentare). Acolo la lapte nu au camere. Trebuia să par și eu un dur. Am aprobat din cap și m-am dus să mă schimb. Mergeam la furat și nu eram deloc neliniștit, adrenalina nu fusese produsă deloc de creierul meu, eram insensibil, speram ca totul se va petrece repede și totul se va uita în câteva zile. Mi-am tras rapid blugii pe mine, bluza ”Made in China” și m-am prezentat în salon. Aici cei cinci brăileni ne priveau ca pe niște războinici veritabili plecați să cucerească o redută plină de turcalăii cu fesurile trase pe ochi amenințător. Costel era deja acolo, fuma cu pasiune dintr-o țigară Marlboro. Pe stradă era întuneric. Mi-a explicat rapid. -Tu doar îmi ții tira, eu pun în coș ce vreau să fur. Apoi mergem la lapte, acolo nu au camere. Tu îmi ții coșul ridicat ți stai cu fața la mine. Dacă nu e nimeni prin preajmă bag repede în costum câteva țiple. Apoi mai facem o raită și ne reîntoarcem la raftul cu lapte și mai bag ceva în sân. A deschis portofelul. A numărat banii, puțin peste 30 de euro. Cumpăram de vreo 10 euro și furăm de 20 ca să ne ajungă banii de țigări încă o săptămână. Să-mi spui ce vrei tu. Eu o sa-mi iau niște ciocolată, niște cașcaval și niște țiple de salam scump pentru la muncă. -Nu vreau nimic în special, fură ce vrei tu. -Ai emoții? M-am uitat la el. Își modificase sensibil tonalitatea vocii. Eu eram mult mai calm. Luam totul ca pe o joacă. -Nu, nu am. Tu ai? -Am furat mereu de la Sabeco ăsta, dar am și cumpărat mereu de 10-20 de euro. Mă cunosc vânzătoarele. Și-a aprins o altă țigară. Mi-am aprins și eu una. Supermarketul era aproape, la aproximativ 10 minute de mers. Ajunși în fața supermarketului, am aruncat țigările pe jumătate și am intrat pe ușa cu celulă fotoelectrică simultan. -Ia un coș. Am luat un coș. Era destul de multă lume în supermarket. Vorbeam în română fără jenă despre ce urma să furăm. -Pune în coș ce-i mai scump și uită-te de alarmă. Oricum ciocolata n-are alarmă, a completat el discret. În fața noastră de afla un spaniol care cumpăra și el ciocolată. Ne-a privit puțin apoi s-a mutat mai în față. Am luat ciocolată scumpă, cașcaval și țiple de salam. Mi-a făcut semn să mă opresc, erau vreo 7-8 țiple, aproximativ vreo 15 euro. Apoi a început să pună și sticle de suc, pâine și rezerve de parfumuri de cameră. Pe ultimele din urmă le va plăti, erau prea mari să încapă în costum. -Hai, mă! Ne-am îndreptat spre rafturile cu lapte, cunoscutele rafturi cu lapte unde camerele de supraveghere nu ”suprevegheau” infracționalitatea românească. Algoritmul amplasării camerelor de supraveghere era destul de rudimentar. Erau așezate deasupra standurilor cu produsele cele mai scumpe, pentru că se considera că hoții erau tentații să fure direct de pe raft. Nimic mai fals: românii observaseră acest lucru și atunci lua în coș produsele de pe raft cu intenția de a le cumpăra apoi le întroduceau pe sub haine într-un loc nesupravegheat. Cam așa proceda și Costel. Dar a fost distractiv. Când am ajuns în dreptului standului cu lapte compus din 4 rânduri de rafturi suprapuse, situat undeva spre fundul supermaketului mi-a făcut semn să fiu atent. -Ține coșul mai sus. L-am ridicat la nivelul cerut de el. Stai în fața mea. S-a descheiat discret la cămașă. Geaca de blugi o avea deja deschisă. Ia vezi, vine cineva din spatele meu? În spatele lui era zidul de final, teoretic din spatele lui nu putea veni nimeni, exceptând faptul că un gardian din magazin se deghizase într-un zid înalt de 5 metri. Foarte puțin probabil -Nu e nimeni în spatele tău. Și-a înfipt mâna rapid în coșul roșu și cu un icnet si-a supt burta și a strecurat țipla de salam. A icnit iar, altă țiplă se afla la adăpost. M-am abținut cu greu să nu râd, icnea, aproape că gemea ca în preajma unui orgasm. Era un hoț jalnic. De fapt bănuiam asta, vroia să impresioneze gașca celor 5 din Brăilița. -Stai că vine o babă, a șoptit gâtuit de emoție. Din spatele meu venea o bătrânică spre noi. M-am întors spre ea și m-am prefăcut a fi interesat de o sticlă de plastic de ”leche natural” (lapte natural) Asturiana. Costel s-a închis rapid la cămașă și aproape că a smuls o sticlă de lapte de pe raft ca și când ar fi fost elexirul tinereții eterne. Se prefăcea că studiază cu atenție prețul, dar cu coada ochiului o urmărea pe bătrânica absolut inofensivă și pașnică. Aproape că era înspăimântat. Teama lui mi s-a transmis și mie. Adrenalina s-a reversăt cu putere și am conștientizat cu adevărat ce făceam: furam țiple de salam dintr-un supermarket spaniol. Mai degrabă era un moft decât furt. -Hai să mai dăm o tură. Am luat coșul și am plecat alene printre standuri. M-am prefăcut interesat de niște iaurturi de fructe dar am urmărit în ce direcție e îndreptată camera de supraveghere din fața mea. Am răsuflat ușurat: în niciun caz spre standul cu lapte. Costel mi-a făcut semn. Urma încă o partidă de ”sex”. A mai gemut de vreo 5-6 ori și s-a terminat. Adică o ciocolată mare de 3 euro și puțin, 2 țiple dreptunghiulare de cașcaval și 2-3 țiple de salam. Ne-am îndreptat spre casa de marcat. Avea o voce afectată. Mi-am dat seama când a răspuns cu ”no” la întrebarea casierei dacă are card de client. Pentru ea vocea lui era normală, probabil că o auzea pentru prima dată în viață, pentru mine a fost dovada că era un hoț execrabil. Când am ieșit din supermarket mi-a explicat încântat. -Am cumpărat de 15 euro și am furat de 18 și ceva. Ne-am scos țigările pe 3 zile amândoi. Ai văzut ce simplu e? Am mormăit un ”da” imperceptibil și mi-am aprins o țigară. Fusesem la furat într-un supermarket. Nu mă simțeam murdar, mi se părea normal, după calculele mele, peste 75% din românii din Spania avuseseră asemenea aventuri. Era normalitatea occidentului. Când am ajuns acasă cei 5 brăileni au admirat captura din costumul de baie. Ca și când Columb descoperise America. Mai târziu, peste vreo 2 ani, m-am întâlnit cu unul dintre el, devenise un ciorditor expert de țiple. I-am povestit mai târziu sor-mii faza cu standul cu lapte. A râs de s-a prăpădit. -Și pe tine tot la lapte te-a dus? Ea experimentase anterior protecția rafturilor cu lapte natural, degresat și semidegresat. Era pauza de masă pe șantier, stăteam cu Severică într-un dintre cabinetele dezafectate ale Spitalul Universitar ”Miguel Crespo”. Cu picioarele pe masa din mijlocului cabinetului Severică îmi explica cu umor. -Mă, Albertică, de ce să ne rupem noi oasele pentru Sică, oricum el câștigă dublu?! Hai să fim și noi băieți deștepți măcar o singură dată în viață. Mergem la Sabeco cumpăram o sticlă de suc, vreo 2-3 dulciuri, o sticlă de J&B și o ducem ca boierii la muncă. Aaaa... stai că tu nu bei, am uitat. Hai, Albertică, să mergem. Știam ce înseamnă când Severică spunea să cumpăram ceva. El nu cumpăra aproape nimic, își furase din magazine toate hainele de pe el, banii de țigări erau din țiplele și sticlele de băutură furate din supermarketuri. Era un hoț perfect, se încadra mereu în limita celor 300 de euro. Nu-mi era teamă se intru cu un hoț veritabil în magazin, aveam 5 euro, destul să-mi cumpăr sucul și niște dulciuri. Mă pierdeam de el, dădeam raită prin magazin și când îl vedeam că se îndreaptă spre casele de marcat, ieșeam și eu pe la o altă casă diferită, plătindu-mi produsele, evident. Era zero risc, mai ales că eu nu intram cu el simultan. Era un Sabeco imens. Ne-am îndreptat spre el, avea peste 20 de case de marcat, Severică furase ani de zile de aici, știai orice cotlon unde își putea dosi marfa furată. L-am lăsat să intre puțin înaintea mea. După 10 secunde m-am aventurat printre rafturi. Mi-am ales o sticlă de Pepsi și niște prăjituri delicioase și foarte ieftine. Trecuseră peste 10 minute, îl pierdusem din ochi pe cel mai mare hoț de țiple din Zaragoza. Îmi suna telefonul. Era Severică. Deși actele lui de ședere în Spania îi fuseseră anulate de ani zile avea abonament la Vodafone España. N-am înțeles niciodată cum reușea moldoveanul ăsta plecat de acasă de la 15 ani să-i ducă de nas atât de ușor pe spanioli. -Da, Severică. -Alberticule, unde ești? -Păi mă învârt pe aici, pe la pește. -Hai să ieșim, i-am furat destul și astăzi. Ha-ha. Avea un râs ciudat, de consumator de marijuana. Am ieșit pe la casa 17, el pe la 23. A cumpărat o baghetă, pâinea clasică spaniolă: o franzelă foarte lungă și foarte subțire. M-am uitat contrariat spre el, unde oare ascunsese sticla de whisky? Și ciocolata și restul de rezerve de Gillete. Parcă auzindu-mi întrebarea și-a dat discret salopeta la o parte aratându-mi sticla cu alcool. Era riscul ca vânzătoarea să-l vadă și să alerteze gardienii din magazin. Un risc insignifiant pentru Severică. Mi-a strigat tare și vesel. -Cum să nu-i furi pe proștii ăștia, Alberticule?! Așa le trebuie, dacă sunt proști, să sufere! Vânzătoarele l-au privit cu atenție, nu înțelegeau o iotă din română, așa că au întors capul spre readerul codurilor de bare. Severică ieșise și de data asta învingător. Am ieșit simultan pe ușa supermarketului. Fără nicio jenă Severică și-a scos prada și a pus-o în sacoșa de plastic care ți se oferă gratuit în orice supermarket. -Vrei ciocolată, Alberticule? Îmi era teamă că cineva l-a văzut când a scos totul din sân și l-a pus nonșalant în sacoșă. Puteam fi luat drept complice. Așa că l-am refuzat politicos. -Nu acum, merci. Când ajungem la șantier îmi dai acolo. S-a uitat la mine, a intuit imediat că-mi este frică. -Hai măi Alberticule -Nu vreau, pe cuvânt. -Mă, ție îți este frică, recunoaște! A început să râdă zgomotos. Oameni buni, lui Albertică îi este frică să fure din magazin. Oamenii treceau pe lângă noi și nu înțelegeau nimic din amuzamentul lui Severică. Păi orice copil de 6 ani poate fura din magazin, bagă ciocălățica în buzunar și în caz de ceva spune că a uitat-o acolo, dar o plătea sigur. Și cum, tată, tu nu ai furat niciodată din magazin? Nu pot să cred. Ha-ha-ha. Te râd și curcile, măi Alberticule. În fața mea stăteam cel mai expert hoț din câți cunoscusem vreodată în viață. Mă jena ideea că sunt un virgin în ale furtului din magazine. Un spaniol ne privea puțin contrariat. Văzuse cum Severică a scos din din sân lucrurile furate. Spanioli sunt oameni corecți, m-am temut că ar putea suna la poliție. -Las-o dracului de treabă, Severică. Hai să mergem, nu vezi că se uită lumea la noi ca la urs? -Cine se uită, mă? Fraierul ăla? L-a apelat într-o spaniolă perfectă, dar cu un accent bizar. -Que pasa, señor. A que esta mirando? (”Ce se întâmplă, domnule? La ce vă uitați?”) Intimidat de tupeul groaznic a lui Severică, spaniolul s-a îndepărtat. Am răsuflat ușurat doar în incinta spitalului. Þineam picioarele pe masă și mă jucam cu telefonul mobil în timp ce Severică turuia în neștire despre cum am putea face bani ilegali. Între timp sorbea din paharul cu băutură. A sunat telefonul lui. Severică și-a băgat alene mâna în buzunar. Când a văzut cine îl apelează mi-a făcut semn repede. -E Sică, pornește bormașina! Era șeful așa că am sărit instantaneu de pe scaun m-am repezit spre bormașină apasând pe buton ca să facă zgomot. În fond eram la muncă și pe un șantier e zgomot infernal, nu? -Da, Sică... Ce să facem? Muncim... eu și Alberto. Mi-a făcut semn cu ochiul. Punem niște plăci de rigips pe holul mare.... Aaaa, mai avem, da, o să terminăm cam într-o săptămână. Oprește Alberto puțin mașina că nu mă înțeleg cu șefu. Am lăsat bormașina din mână. Trucul a funcționat, Severică crea mereu impresia că e harnic și conștiincios la muncă. Nimic mai fals, lucra repede și doar când avea un șef prin preajmă. Din discuția cu șeful am înțeles că acesta vroia o cantitate cam mare de parfumuri scumpe și apelase la Severică, geniul furturilor din magazine. Când a închis telefonul Severică radia, în câteva zile trebuia să fure vreo 50 de parfumuri pentru șef care avea de gând să petreacă o mini vacanță în România. Iar în România peșchelurile sunt mai iubite decât Dumnezeu. -Mergi mâine cu mine să furăm niște parfumuri de la ”Cort englez”? ”El corte ingles” sau ”Croiala englezească”, mai pe românește ”Cortul englez”, e un lanț de magazine emblematic pentru Spania, un fel de ”Chip and dale” al Statelor Unite. -Ai luat-o razna! Numai de ciordit de la ”Cort inglez” nu am eu timp mâine. -O să mori prost, Alberticule!