Adriana Giurcă

e o lume în tine care-mi spune ceva e o lume în mine ce te trece prin vreme să se-ntâmple ieri timpul ar mai ști cineva c-a trăit în noi Mâine și Acum e devreme

se descălța uneori de aripi apoi chema păsări sunt un copac liber așa își spunea din când în când la marginea ochilor lui îngenunchea o femeie sărutându-i pământul se ruga pentru el când

te-aș putea iubi atât ar trebui să spui și să fugi repede până când alte cuvinte, alte gesturi nu ar începe să prăbușească acoperișurile peste viitorul acesta în care încă te-aș putea

ți-am spus că mi-e puțin teamă să scriu un poem pentru tine, e ca și cum aș încerca să surprind o mireasă venind înspre voal cu puritatea ei ca să se facă Doamnă și parcă mi-e teamă de drumul

absența ta e motivul pentru care aproape nu găsesc niciun loc în care să-mi placă la prima oră cafeaua nu mai pot păstra între tâmple nicio dimineață a păsărilor ploaia are o acustică bună pe toate

despre cum e să fii aer și să te lași străbătut de păsări despre cum e să fii pasăre și să te lași ademenită de copaci despre cum e să fii copac și să te lași despicat de fulger despre

nu le mai măsura morțile noastre sunt toate la fel doar clopotele au sunete mai adânci decât ele pentru fiecare limbă de metal e o ureche în cer nu mai spune nimic în biserica asta a

te-am uitat o zi care nu va veni niciodată în numele ei se trăiește se moare la fel fără speranță numele tău începe cu nu știu ce literă se pune la marginea inimii ca ea să poată

Când doar în tine totul se învârte și toate stau pe loc fără suflare când toate lumile îți par mărunte și le aprinzi lumini la întâmplare mai ai de mângâiat cu dor o frunte cu mâna care ai

el cobora pasărea să-i ghicească în aer ea îi vestea o mână un ochi printre fum pentru că zborul ei se sufoca de copaci el deschidea un plămân ea îi bătea cu aripa în suflet și se făcea

și dacă pleci ce sunt pe aceeași lungime de undă cu toate drumurile tale ți le învârt pe degete până devin rotunde și iar încep să te număr 365 de zile în care știu din ce în ce mai bine cum arată

Mai știi poete dorurile crunte ce ne lăsau să rătăcim cu teamă, cum se scurgea rugina peste frunte și dimineața ne era maramă cum se trezeau copacii speriați și ne certau cu ramuri și cu

frumoasa apă soi rar de neliniște dezarmând piatra

au mai crezut și alții că tot ce e de făcut au făcut că nu meritai această plecare, poate un refresh e cuvântul în care redevenim dragoste îți vei aminti să îl scrii să îl tot transformi în

Atâtea litere-a mâncat de când s-a apucat să scrie, că nu mă mir c-a declarat că e sătul de poezie!

prin gările acestea să nu ne rătăcim să nu ne pierdem să nu ne mai ales răcim să nu uităm să punem un ban la cerșetori în palmă să nu uităm mila acesta e cea din urmă vamă să nu ne mai fim ieftini

de la tine nu vreau să mă pui, prințesă, dragă vreau să mă botezi doar Ea să mă știu cumva întreagă în dezordinea din suflet nu vreau să mai schimb ceva vreau cu ochii-nchiși să out și să

trandafir etern captiv visandu-si zborul prins intre gratii

poarta comuna iesim din noi insine in acelasi timp

mireasmă de brad îngenunchind în zare ca un praf de vis urme de roșu în gradini suspendate asfințind tandru aripi aducând aproape de liniște trupul obosit..