Adriana Gheorghiu

“vreau…/vreau să-mi rezolv…/vreau să-mi tai venele…/vreau să alerg…/(vreau) să mă cațăr…/vreau să cunosc…/vreau…/vreau…”
Imperativul “vreau” se afirmă prin acumulări de “realități” abuzive, realități ne-supuse ritualului timpului, realități de scurt metraj, care odata consumate, cer o realitate identică. Între “chestiunile sufletești” și “motocicletele Ducati” nu există priorități, nu există decit verbul ce le activează “vreau”
Da, deplasarea lineară a lui “vreau” pășește peste toate realitățile, uniform, egal, încât dacă “ronțăi floricele de porumb” nu înseamnă că, în același timp, nu manânci și ketchup.
Rostirea lui “vreau” este o peliculă cinematografică tristă, cu atât mai trist cu cât are un subiect inclus: “eu”.
Există totuși o speranță: odata cu tăișul verbului “cut” ieșim din mecanica lui “vreau” și intrăm în lumea poeziei care îi dă eu-lui poetic drept la atitudine. Interesant este efectul verbului “cut”: întrerupe derularea robotică, dar în același timp creează…
Și astfel, eliberați de “vreau” putem gândi la E. T. care , înainte de-a se îmbarca pe nava spațială, arată cu degetul inima lui Elliott și ia floarea oferită de Gertie cu el, lăsând în urmă, pe cer, curcubeul.
O realitate tristă.
Un simbol( E. T.) ce ne face să ne raportăm la destinul nostru.
O poezie care vorbește despre noi.

Înainte însă vreau să asigur autorul că problematica esenței și esențializării, chiar și într-o formă deturnată, rămâne prezentă în rândurile ce urmează.

Personal, nu disting pronunția de rostire decât în plan stilistic.

Aveți dreptate, în actul vorbirii, cuvântul « își arată corpul fonetic », iar acest corp produce un efect la receptare. La receptare, efectul poate varia de la neînțelegerea cvazi totală la înțelegerea cvazi absolută, în cauză fiind atât datele auzului cât și datele experienței și gradul de cunoaștere a limbii.
Dacă nu știu, de exemplu, că lebăda neagră există, voi lua sintagma lebăda neagră drept o imagine, și voi rata esența ei. (Nu e de mirare că într-o teorie recentă, lebada neagră e o metaforă pentru ceva ce nu ar putea exista.)
Dacă știu că lebăda neagră există, dar nu știu suficient de bine limba româna, nu voi accede la esența sintagmei.
Ce vreau să spun e că și esența (conceptul) reputată ca fiind dată o dată pentru totdeauna se construiește. Aceasta e o idee curentă în literatura de specialitate, și reflecția mea merge în acest sens.
În ce privește lucrul în sine, sigur el reprezintă o provocare căreia nici eu, ca atâția alții, nu i-am rezistat.
Răspunsul pe care-l schițez îmi aparține, ceea ce înseamnă că mi-l asum.
Între lucrul în sine, inaccesibil, și lucrul pentru sine există acel explanatory gap. Eu pun deci între ele lucrul ca manifestare de sine, al cărui principiu e actul. Și zic că un lucru care nu se manifestă nu poate exista pentru un alt lucru. Mai mult, un lucru care nu există pentru nici un alt lucru, nu există pur și simplu.

Cred că va trebui să inițiez un “contest” pentru o poveste cu un asemenea mesaj, sugerat de dumneavoastră, între mine și Motanul Tom.:)
Și apoi prin simplul fapt că credem că “povestea” este eternă, deja un lucru “esențial”se afirmă.

Mulțumesc pentru lectură.

Puteați să aveți punct de vedere și fără să-i blamați pe ceilalți și, astfel, poate v-aș fi citit cu plăcere și povestioara, mai ales că părerea personală v-a scăpat. Sau ceea ce ați înșirat la modul didactic, considerați “comentariu”?

Frumos și trist, dar frumos…
Poezia este un bocet stilizat, iar repetițiile –laitmotiv păstrează intensitatea durerii “până dincolo de mormânt viața”

Interesant cum persoana a treia din “fiul ei a crescut/a devenit bărbat undeva departe/într-un alt fel de sat vertical cu femeie casă și copii” exprimă starea de afectivitate mai mult decât ar face-o persoana întîi,
În timp ce persoana întîi din “…m-a lăsat singur pe pământ”construiește o altă identitate: a fiului, “forțat” să devină poet “scriu/astăzi/târziu aceste rânduri”, pentru a crea un timp și un spațiu al poeziei, în care relația mamă-fiu să fie posibilă iar…

Poate că răspunsul împăratului “Asta știam de mult” nu face decât să de-esențializeze drumul căutării esențialului.
În poveste avem doi subiecți, complet diferiți: învățatul și împăratul, primul, căutător de esențial ( ideea așezată în albia cuvântului), cel de-al doilea, adept al cuvântului, netransmițător de sens, rece ca o poruncă.
Deci ceea ce interesează este tomul de douăsprezece cărți. Iar dacă este esențial ceea ce credem noi că este, apoi trebuie să știm din ce tom desprindem acest esențial.(este necesar acel “drum întors”, pe care îl sugerează Cornel Marginean)
Parabola rămâne “deschisă” la interpretări, iar eseul, subsidiar parabolei, este începutul unui drum ….sper spre “esența esențialului”.
Interesant și “un memorator deschis și liber”acest eseu…..
Și apoi nu este ușor să ajungem la “simplitatea esențialului”. Câți ani i-au trebuit învățatului ca să găsească acel ceva ca să-l “strige” în urechea împăratului?

Micile însemnări de jurnal(I), scrise în cheia cuvântului “neopresat”, trec prin încercarile unui discurs poetic, în ultimele două strofe( mai degrabă “așezări” poetice decât strofe)(II), pentru ca în ultimul vers “pipăiam în buzunar metalul prietenos și rece”(III) să se lase pătrunse de seva poetică, sugerând conflictul poetic: “prietenos și rece”
Pare simplu și totuși complex…..

Câtă precauție( Camil Petrescu ar numi-o “luciditate”) a eroului, un intelectual, desigur, în alegerea unui alt spațiu, aici cel de “dincolo”! Iar în pasul acesta nesigur al precauției, textul devine o diagramă a gândului, care confiscat de prea multă realitate, vrea să se elibereze de “posibilitatea alegerii altor sensuri”*.
O calitate a prozei lui N. Cornescian, devenită normă internă, o găsim în relația scriitorului cu cuvântul. În ciuda “amănuntelor”, ca să folosesc un termen din text, autorul nu dă prioritate cuvântului, în sensul de a se auzi pe el însuși. Cuvântul nu este autoritate supremă .** Scopul cuvântului în text este de-a se asocia și integra, de a-și găsi “vecini” cu care sa formeze o comunitate, și anume comunitatea artistică. Așa se explică de ce sunt impresionată de “comunitati artistice “ ca: “Siluetele umbrelor, mai ușoare decât văzduhul violaceu…”; “…gândul tău glisa într-un ecou prelung….” ; “O urmam ca și cum aș fi urmat alunecarea propriei umbre”…
Întotdeuana mă surprind citind cu plăcere paginile de litaratură ale lui Nicolae Cornescian.
*Și când te gândești cu cât firesc a trecut granița către “dincolo” eroul din “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, alergând doar dupa un iepure, la vânătoare…
**“Cuvântul nu este autoritate supremă”, am dat curs acestei afirmații, pentru că observ că cuvântul ține tot mai des loc de literatură, în proza actuală.

Motanul Tom răspunde lui Dragoș Vișan

După ce v-am citit părerea, m-a dus gândul la companiile ce produc “cat food”, care nu întotdeauna scot pe piață ceea ce ne place nouă, motanilor. Toate conservele astea cu conținut ademenitor și frumos etichetate de pe rafturile supermarketurilor nu sunt destinate chiar tuturor pisicilor. Ce-i mai trist e că unii stăpâni de pisici iau mâncarea de pe raft fără să citească cu atenție etichetele…și uite așa ajung să încurce “însemnările” cu “aventurile”.

De la D-na Gheo pentru Dragos Visan

Sunt convinsă că numai din greșeală ați nimerit în grupul de cititori destinat “Însemnărilor Motanului Tom”. Sigur ați încurcat motanii….

Un cuvint separă, altul apropie, iar cel politic dezbină
Ce am vrut să marchez, citându-l pe Ed. Said, a fost fapul că denumirile “Occident” și “Orient”( fie Apropiat sau Îndepărtat), inventate de noi oamenii, chiar ne “dezbină” politic, în ciuda faptului că n-o dorim, afectiv. Da. Aș vrea să cred că versiunea romăneasca “Orientul Apropiat” ar mai atenua din tensiuni….

Motanul Tom, care există cu adevărat, a aflat de steluță. A zis că-ți mulțumește și se bucură că vine de la un bunic, pentru că, dupa părerea lui, bunicii stabilesc standardele lecturii pentru nepoți. Da. Asa e. Viața e întotdeauna bine venită.

“Istorie și destin”, istorie, care încă se mai scrie, pentru că actul istoric încă se mai alcătuiește dureros și trist, pe “străzile” Orientului Mijlociu, și destin, cu fiecare civil sacrificat pentru o cauză care nu-i este cunoscută.

Întotdeauna citesc cu interes ceea ce se scrie despre o anume stare actuală de lucruri. Firesc, este și cazul acestui articol. Rândurile scrise nu-mi dau sentimentul că sunt doar un spectator, cum de cele mai multe ori mi se întâmplă urmărind “știrile” tv, din fotoliu. Am sentimentul că scrisul, opinia scrisă, nu este încă alterat de trucajul de care se folosește micul reportaj tv, unde gestica, luminile și sunetul sunt forțate să creeze o anume imagine.

Rapida incursiune a lui Constantin Enianu, construită pe date istorice și nume politice implicate,(atât de bine integrate în structura textului, încât le parcurgi firesc) te trezesc și te chestionează. Mai dramatic este - și tare mi-e teamă că așa va fi - că peste un an sau doi, Constantin Enianu va trebui să scrie din nou același articol, la care va trebui să adauge noi ani istorici și noi nume politice…. fără ca vreun tratat sau act de pace să aibă loc, iar dacă nu-l scrie va trebui să ma erijez din nou în “spectatorul” tv, care urmarește “știrile” din Orientul Mijlociu, cu aceeași detașare cu care urmarește un film de cowboy american.
Și atunci, normal, ca istoria încă se mai scrie…..
Apropo de “Doar Occidentul numește acest loc Orientul Mijlociu”, Edward W. Said, în cartea sa “Orientalism” (1978), afirmă : “The Orient was almost a European invention…” , iar apoi adaugă: “… Orient and Occident are men-made”.

“Biblioteca mea” este actul de identitate cu care poetul are acces la iubire, creatie, la viata, iar drumul spre trofeul “Nobel” pare simplu: “te rasfoiesc in toate modurile posibile” si ne-dramatic : “tu esti poezia si proza intr-o perfecta armonie”.
Si totusi, sintagma poetica “dimineti nescrise”, de altfel deosebit de frumoasa si atragatoare, strecoara in suflete indoiala...si poate ideea ca “biblioteca mea” nu este decit o “iluzie in ambalaje de carne”.
Original acest crez artistic si atit de actual si tinar. Nu m-ar mira sa aud ca l-ai scris direct pe un i-phone, oricum ceva de maxima actualitate.

Poezia pare sa se organizeze prin stingeri treptate ale timpului, timp ce este sugerat prin adverbul “mai” din titlu “Ce-am mai facut”: viata este invadata de realitatea prea intensa “…iarba a crescut printre bolovanii din curte/si i-a acoperit”, lectura este prizoniera amintirilor “citind, mi-a zburat gandul aiurea”, trecutul, blocat in “lavabil si lac”; iar pe ultima “treapta” a poeziei asteapta “nimic”, rece si ireversibil.
Si totusi, naratiunea , sprijinita de verbele “a crescut”, “citeam”, “mi-a zburat gandul”, “am vandut”, m-am trezit cu”, “am trecut”, “s-a dat”, detine puterea poetica, capabila sa salveze timpul. Astfel discursul artistic se restabileste, iar eul capata resurse interioare pentru a deveni un posibil “noi” .
Ceea ce pierdem in fata realitatii cistigam prin naratiune, cred……

Dupa doua lecturi consecutive, prima a cititorului dornic de lectura, a doua a analistului dornic sa inteleaga lectura, mi-am notat cu creionul pe foaie:
1.Cred ca am citit un tablou de Salvador Dali, in care cuvintul tine loc de culoare.
2.Ce-ar fi aceste elemente primordiale “soare”…”mare”… in literatura, fara trasfigurarea artistica, fie ea si in cheia detaliului?
Recuperarea umanului prin verbele din final “saruta” si “resimte” m-a intors din drum. Si astfel, la o a treia lectura, am inceput aventura cautarii simbolurilor si placerea decodarii lor, iar Mark si Helga au crescut in text ca personaje literare, printre frumoasele sintagme: “semnul leziunii lasate de trecerea timpului”, “durerea unui junghi fulgerator, undeva la nivelul inimii”, “bijuteria in ridul dintre placile de marmura neagra”, “conul luminii cernute de coroanele arborilor”….
Mark si Helga, un el si ea, surprinsi intr-un moment de indepartare si apropiere unul de altul. Un “plot”clasic si de inteles. In schimb, “…ratiunea sau orice fel de sfortare de a urni constientul” “refuza” un “raspuns vadit” la decodarea “strainului”…mi-e teama sa-l inchid intr-o simpla si banala semnificatie….pentru ca pare mult mai complex….Chiar daca in literatura nu chiar totul e explicabil, chiar daca principiul arta pentru arta inca mai slujeste arta pura, totusi eu, ca cititor, as dori sa traiesc satisfcatia unui raspuns la: cine e strainul? E un spatiu sau o cauza de a-i apropia sau indeparta pe Mark si Helga?
Scriitorul Nicolae Cornescian. Nu stiu de ce imi vine sa cred ca “-escian” din nume are legatura cu tendinta de-a “procesa” ceva, iar acel ceva sunt “detaliile”.

Avem nevoie de o anume distanta ( in cazul meu, am folosit-o pe cea oceanica) in spatiu pentru a aprecia o pictura ( in cazul tau, propria ta poezie), dupa cum se spune.
Si mai stii ceva? Numai ce-am vazut o unda oceanica facind “clic” pe poezia “Frison”….si uite asa m-am luat dupa ea.

“…unii”
…”altii”…
”eu nu”….
“nu te gasesc…”

cita singuratate “pe dunga asta aglomerata dintre/viata si moarte”, si in acelasi timp cita disponibilitate poetica!

Poezia este o “arta poetica” concisa, care are toate elementele- simbol, tipice genului, si, in plus, drama.
“Frisonul” creatiei si “frisonul tacerii”: drama celui care creeaza si drama celui refuzat de creatie.
Iar poezia Adrianei Lisandru are vigoarea creatiei adevarate.

In timp ce cuvintele lui Nichita Stanescu nu au somn, cuvintele lui Petre Anghel se odihnesc pe umerii versurilor poetului.
Eseul este o tesatura frumoasa, in care firele vietii poetului se impletesc firesc cu observatia critica domoala.
Da. Il recunosc pe Nichita Stanescu ca stapin. El este “stapinul lumii cuvintelor” , care tot ce atinge “se transforma in poezie”. Poeziile alese in text au privilegiul de-a fi mesagerii sutelor de poezii , nascute din “necuvinte’, “noduri”…din “nesomnul cuvintelor”.
Am citit eseul ca pe o scrisoare in care mi se scrie despre cineva drag. Asa ca voi pastra aceasta scrisoare pe raftul bibliotecii….fie ea si elctronica, in vecinatatea volumelor de poezii ale lui Nichita Stanescu.

Trebuie sa recunosc ca, de cum am “auzit” despre “argou-nauti”, m-am asezat mai bine pe scaun si, ca de obicei, mi-am pregatit foaia si creionul. Da. Apartin acelei generatii.
Si uite asa, “am pândit “ fiecare paragraf, ajungând pina la ultima “prada”, printr-o lectura usoara si placuta, surprinzindu-ma ca am notat totusi ceva:
Structurarea pe paragrafe a eseului-studiu mi-a inlesnit un gen de sintetizare a lor. Deci avem zece paragrafe:
Primul l-as numi “Mic tratat de estetica” , in care eseistul-estetician isi anunta prioritatile estetice ,iar definitia, cerinta estetica totodata “….lectura este o pândire de vocabule scaparatoare” este deosebit de atragatoare si in acelasi timp dramatica, daca ne gindim la conotatiile cuvintului “pândire”.
Al doilea, care mi-a dat o mare satisfactie, l-as numi pur si simplu “Reportaj” Eseistul-reporter, pentru cât de efemer este un reportaj, gaseste spatiu suficient sa-l avertizeze pe micul cititor. Argumentele, insa, se adreseaza marelui cititor si pe buna dreptate, daca ne gindim ca parintii sint cei care ar trebui sa faca diferenta dintre “limba pastoasa a lui Slavici” si “limba teapana” a “fantasies”-elor, si nu propaganda publicitara.
Al treilea este “Un itinerariu prin literatura romana”, sprinten, dar eficient, in care eseistul-istoric literar vorbeste despre scriitori ca de niste oameni care “s-au luptat cu limba, incercind s-o localizeze, s-o “traduca” in limbaj”.
Paragrafele patru, cinci, sase si sapte sint componentele unui “Studiu de critica” si in acelasi timp “core” al intregului eseu. Eseistul-critic critica: aduce argumente, explica si cerceteaza cauze, cauta motive, sacrifica nume, da sugestii. Inspectez logica criticii si deoadata imi aduc aminte de titlu”Unde ni sunt argou-nautii?” Da. Criticul are dreptate : nu sint argou-nauti. Sau avem de-a face cu o mica farsa a lui Felix Nicolau? Finalitatea criticii lui nu cumva consta in a-i viza sau avertiza pe scriitori ca totusi “simtul auzului” este esential pentru ca lectura sa fie”o pândire de vocabule scaparatoare”? Ca argoul, mai ales resemantizarea lui, ar fi preferinta lui Felix Nicolau in unele productii literare este doar un pretex, pentru ca fundamental in opera artistica este limbajul in functia lui poetica. Suna atât de elementar, dar câte nume de scriitori ( cei contemporani, intotdeuna o prada usoara) a trebuit sa sacrifice criticul pentru a ne convinge sau pentru a ne aduce aminte de lectia maioresciana, adica de lectia simtului limbii.
In paragraful opt, “Opera literara” eseistul –critic literar, plecând de la premise literar psihologice si social psihologice( conditia personajului si conditia scriitorului), anunta triumfator ca totusi “problema- tica unei opere trebuie sa vizeze universalul”. Nimic nou, dar criticul literar,la rândul lui, “haitas”, stie ca sint lectii care trebuiesc re-citite.
Iar in paragraful noua, “Lectia de re-citire”, Felix Nicolau, prin puterea re-lecturii si a exemplului, restabileste statutul limbajului artistic, al argoului, al creatiei adevarate, folosindu-se nu de un nume, ci de un poet, Nichita Stanescu. Deci nu a fost numai o farsa.
Si de ce nu. Paragraful ultim, “Biblioteca”, este bine venit, daca scriitorul are stil, problematica si simtul auzului.