Adriana Gheorghiu

Înainte însă vreau să asigur autorul că problematica esenței și esențializării, chiar și într-o formă deturnată, rămâne prezentă în rândurile ce urmează.

Personal, nu disting pronunția de rostire decât în plan stilistic.

Aveți dreptate, în actul vorbirii, cuvântul « își arată corpul fonetic », iar acest corp produce un efect la receptare. La receptare, efectul poate varia de la neînțelegerea cvazi totală la înțelegerea cvazi absolută, în cauză fiind atât datele auzului cât și datele experienței și gradul de cunoaștere a limbii.
Dacă nu știu, de exemplu, că lebăda neagră există, voi lua sintagma lebăda neagră drept o imagine, și voi rata esența ei. (Nu e de mirare că într-o teorie recentă, lebada neagră e o metaforă pentru ceva ce nu ar putea exista.)
Dacă știu că lebăda neagră există, dar nu știu suficient de bine limba româna, nu voi accede la esența sintagmei.
Ce vreau să spun e că și esența (conceptul) reputată ca fiind dată o dată pentru totdeauna se construiește. Aceasta e o idee curentă în literatura de specialitate, și reflecția mea merge în acest sens.
În ce privește lucrul în sine, sigur el reprezintă o provocare căreia nici eu, ca atâția alții, nu i-am rezistat.
Răspunsul pe care-l schițez îmi aparține, ceea ce înseamnă că mi-l asum.
Între lucrul în sine, inaccesibil, și lucrul pentru sine există acel explanatory gap. Eu pun deci între ele lucrul ca manifestare de sine, al cărui principiu e actul. Și zic că un lucru care nu se manifestă nu poate exista pentru un alt lucru. Mai mult, un lucru care nu există pentru nici un alt lucru, nu există pur și simplu.

Cred că va trebui să inițiez un “contest” pentru o poveste cu un asemenea mesaj, sugerat de dumneavoastră, între mine și Motanul Tom.:)
Și apoi prin simplul fapt că credem că “povestea” este eternă, deja un lucru “esențial”se afirmă.

Mulțumesc pentru lectură.

Puteați să aveți punct de vedere și fără să-i blamați pe ceilalți și, astfel, poate v-aș fi citit cu plăcere și povestioara, mai ales că părerea personală v-a scăpat. Sau ceea ce ați înșirat la modul didactic, considerați “comentariu”?

Poate că răspunsul împăratului “Asta știam de mult” nu face decât să de-esențializeze drumul căutării esențialului.
În poveste avem doi subiecți, complet diferiți: învățatul și împăratul, primul, căutător de esențial ( ideea așezată în albia cuvântului), cel de-al doilea, adept al cuvântului, netransmițător de sens, rece ca o poruncă.
Deci ceea ce interesează este tomul de douăsprezece cărți. Iar dacă este esențial ceea ce credem noi că este, apoi trebuie să știm din ce tom desprindem acest esențial.(este necesar acel “drum întors”, pe care îl sugerează Cornel Marginean)
Parabola rămâne “deschisă” la interpretări, iar eseul, subsidiar parabolei, este începutul unui drum ….sper spre “esența esențialului”.
Interesant și “un memorator deschis și liber”acest eseu…..
Și apoi nu este ușor să ajungem la “simplitatea esențialului”. Câți ani i-au trebuit învățatului ca să găsească acel ceva ca să-l “strige” în urechea împăratului?

Motanul Tom răspunde lui Dragoș Vișan

După ce v-am citit părerea, m-a dus gândul la companiile ce produc “cat food”, care nu întotdeauna scot pe piață ceea ce ne place nouă, motanilor. Toate conservele astea cu conținut ademenitor și frumos etichetate de pe rafturile supermarketurilor nu sunt destinate chiar tuturor pisicilor. Ce-i mai trist e că unii stăpâni de pisici iau mâncarea de pe raft fără să citească cu atenție etichetele…și uite așa ajung să încurce “însemnările” cu “aventurile”.

De la D-na Gheo pentru Dragos Visan

Sunt convinsă că numai din greșeală ați nimerit în grupul de cititori destinat “Însemnărilor Motanului Tom”. Sigur ați încurcat motanii….

Un cuvint separă, altul apropie, iar cel politic dezbină
Ce am vrut să marchez, citându-l pe Ed. Said, a fost fapul că denumirile “Occident” și “Orient”( fie Apropiat sau Îndepărtat), inventate de noi oamenii, chiar ne “dezbină” politic, în ciuda faptului că n-o dorim, afectiv. Da. Aș vrea să cred că versiunea romăneasca “Orientul Apropiat” ar mai atenua din tensiuni….

Motanul Tom, care există cu adevărat, a aflat de steluță. A zis că-ți mulțumește și se bucură că vine de la un bunic, pentru că, dupa părerea lui, bunicii stabilesc standardele lecturii pentru nepoți. Da. Asa e. Viața e întotdeauna bine venită.

“Istorie și destin”, istorie, care încă se mai scrie, pentru că actul istoric încă se mai alcătuiește dureros și trist, pe “străzile” Orientului Mijlociu, și destin, cu fiecare civil sacrificat pentru o cauză care nu-i este cunoscută.

Întotdeauna citesc cu interes ceea ce se scrie despre o anume stare actuală de lucruri. Firesc, este și cazul acestui articol. Rândurile scrise nu-mi dau sentimentul că sunt doar un spectator, cum de cele mai multe ori mi se întâmplă urmărind “știrile” tv, din fotoliu. Am sentimentul că scrisul, opinia scrisă, nu este încă alterat de trucajul de care se folosește micul reportaj tv, unde gestica, luminile și sunetul sunt forțate să creeze o anume imagine.

Rapida incursiune a lui Constantin Enianu, construită pe date istorice și nume politice implicate,(atât de bine integrate în structura textului, încât le parcurgi firesc) te trezesc și te chestionează. Mai dramatic este - și tare mi-e teamă că așa va fi - că peste un an sau doi, Constantin Enianu va trebui să scrie din nou același articol, la care va trebui să adauge noi ani istorici și noi nume politice…. fără ca vreun tratat sau act de pace să aibă loc, iar dacă nu-l scrie va trebui să ma erijez din nou în “spectatorul” tv, care urmarește “știrile” din Orientul Mijlociu, cu aceeași detașare cu care urmarește un film de cowboy american.
Și atunci, normal, ca istoria încă se mai scrie…..
Apropo de “Doar Occidentul numește acest loc Orientul Mijlociu”, Edward W. Said, în cartea sa “Orientalism” (1978), afirmă : “The Orient was almost a European invention…” , iar apoi adaugă: “… Orient and Occident are men-made”.

“Biblioteca mea” este actul de identitate cu care poetul are acces la iubire, creatie, la viata, iar drumul spre trofeul “Nobel” pare simplu: “te rasfoiesc in toate modurile posibile” si ne-dramatic : “tu esti poezia si proza intr-o perfecta armonie”.
Si totusi, sintagma poetica “dimineti nescrise”, de altfel deosebit de frumoasa si atragatoare, strecoara in suflete indoiala...si poate ideea ca “biblioteca mea” nu este decit o “iluzie in ambalaje de carne”.
Original acest crez artistic si atit de actual si tinar. Nu m-ar mira sa aud ca l-ai scris direct pe un i-phone, oricum ceva de maxima actualitate.

“…unii”
…”altii”…
”eu nu”….
“nu te gasesc…”

cita singuratate “pe dunga asta aglomerata dintre/viata si moarte”, si in acelasi timp cita disponibilitate poetica!

In timp ce cuvintele lui Nichita Stanescu nu au somn, cuvintele lui Petre Anghel se odihnesc pe umerii versurilor poetului.
Eseul este o tesatura frumoasa, in care firele vietii poetului se impletesc firesc cu observatia critica domoala.
Da. Il recunosc pe Nichita Stanescu ca stapin. El este “stapinul lumii cuvintelor” , care tot ce atinge “se transforma in poezie”. Poeziile alese in text au privilegiul de-a fi mesagerii sutelor de poezii , nascute din “necuvinte’, “noduri”…din “nesomnul cuvintelor”.
Am citit eseul ca pe o scrisoare in care mi se scrie despre cineva drag. Asa ca voi pastra aceasta scrisoare pe raftul bibliotecii….fie ea si elctronica, in vecinatatea volumelor de poezii ale lui Nichita Stanescu.

Trebuie sa recunosc ca, de cum am “auzit” despre “argou-nauti”, m-am asezat mai bine pe scaun si, ca de obicei, mi-am pregatit foaia si creionul. Da. Apartin acelei generatii.
Si uite asa, “am pândit “ fiecare paragraf, ajungând pina la ultima “prada”, printr-o lectura usoara si placuta, surprinzindu-ma ca am notat totusi ceva:
Structurarea pe paragrafe a eseului-studiu mi-a inlesnit un gen de sintetizare a lor. Deci avem zece paragrafe:
Primul l-as numi “Mic tratat de estetica” , in care eseistul-estetician isi anunta prioritatile estetice ,iar definitia, cerinta estetica totodata “….lectura este o pândire de vocabule scaparatoare” este deosebit de atragatoare si in acelasi timp dramatica, daca ne gindim la conotatiile cuvintului “pândire”.
Al doilea, care mi-a dat o mare satisfactie, l-as numi pur si simplu “Reportaj” Eseistul-reporter, pentru cât de efemer este un reportaj, gaseste spatiu suficient sa-l avertizeze pe micul cititor. Argumentele, insa, se adreseaza marelui cititor si pe buna dreptate, daca ne gindim ca parintii sint cei care ar trebui sa faca diferenta dintre “limba pastoasa a lui Slavici” si “limba teapana” a “fantasies”-elor, si nu propaganda publicitara.
Al treilea este “Un itinerariu prin literatura romana”, sprinten, dar eficient, in care eseistul-istoric literar vorbeste despre scriitori ca de niste oameni care “s-au luptat cu limba, incercind s-o localizeze, s-o “traduca” in limbaj”.
Paragrafele patru, cinci, sase si sapte sint componentele unui “Studiu de critica” si in acelasi timp “core” al intregului eseu. Eseistul-critic critica: aduce argumente, explica si cerceteaza cauze, cauta motive, sacrifica nume, da sugestii. Inspectez logica criticii si deoadata imi aduc aminte de titlu”Unde ni sunt argou-nautii?” Da. Criticul are dreptate : nu sint argou-nauti. Sau avem de-a face cu o mica farsa a lui Felix Nicolau? Finalitatea criticii lui nu cumva consta in a-i viza sau avertiza pe scriitori ca totusi “simtul auzului” este esential pentru ca lectura sa fie”o pândire de vocabule scaparatoare”? Ca argoul, mai ales resemantizarea lui, ar fi preferinta lui Felix Nicolau in unele productii literare este doar un pretex, pentru ca fundamental in opera artistica este limbajul in functia lui poetica. Suna atât de elementar, dar câte nume de scriitori ( cei contemporani, intotdeuna o prada usoara) a trebuit sa sacrifice criticul pentru a ne convinge sau pentru a ne aduce aminte de lectia maioresciana, adica de lectia simtului limbii.
In paragraful opt, “Opera literara” eseistul –critic literar, plecând de la premise literar psihologice si social psihologice( conditia personajului si conditia scriitorului), anunta triumfator ca totusi “problema- tica unei opere trebuie sa vizeze universalul”. Nimic nou, dar criticul literar,la rândul lui, “haitas”, stie ca sint lectii care trebuiesc re-citite.
Iar in paragraful noua, “Lectia de re-citire”, Felix Nicolau, prin puterea re-lecturii si a exemplului, restabileste statutul limbajului artistic, al argoului, al creatiei adevarate, folosindu-se nu de un nume, ci de un poet, Nichita Stanescu. Deci nu a fost numai o farsa.
Si de ce nu. Paragraful ultim, “Biblioteca”, este bine venit, daca scriitorul are stil, problematica si simtul auzului.

Demult fac parte din “audienta” . Asa ca ati “pierdut sansa” de-a ma dezamagi. “Circiuma lui Bicuta” ar trebui sa fie radiodifuzata, adica asculata.

“….singura metoda si cea mai eficienta de combatere a birocratiei este coruptia……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. N-a mai trecut de atunci, probabil ca a dat-o si el mai departe, cum e obiceiul.”

Daca reducem textul la cele doua emisii lingvistice, de inceput si sfirsit, aflam ca, da, coruptia exista, pentru ca, da, exista o societate care o incurajeaza.
Si totusi, dupa ce ii ascultam ( o particularitate a textului-oralitatea) pe Profesor, Poet, Bicuta, Misu Electricianu’, traim satisfactia cistigarii unei batalii: coruptia este amenintata. “Batalia” s-a dat in spatiul dintre cele doua segmente de limba, de inceput si sfirsit, adica la “Circiuma lui Bicuta” Insinuarea si disimularea, ironia si umorul, istetimea si siretenia populara, dialogul viu si spontaneitatea sint doar citeva din calitatile particulare ale “strategiei” scriitoricesti, cu care coruptia este “infrinta”.
De fapt, daca derulez din nou, de la inceput textul, imi dau seama ca dialogul, construit intr-o limba fireasca, ma face sa uit de sindromul social-coruptia, si astfel sa ramin doar cu delectarea intelectuala: lectura, lectura pura.
Deci virtutea artistica suprema a lui Liviu Nanu: limbajul, limbajul, el insusi, in text, personaj.
Asta ma face sa cred ca Liviu Nanu este un scriitor care se vrea “ascultat”. Si noi toti stim ca asta este o traditie in literatura romana, care incepe cu Ion Neculce, Ion Creanga…

Atita timp cit mesajul cartii “Intre doua lumi” ne duce cu gindul la “visul ca leac al realitatii” sau este o “…invitatie la visare, ca drept fundamental al fiintei umane” , pe calea fantasticului, inseamna ca inca mai avem resurse morale si motive estetice sa sfidam ceea ce sriitorul canadian, Douglas Coupland, prevede viitorului : “Your dream life will increasingly look like Google Street View”. Iar eu cred in cele “doua lumi”, dar mai ales in “ÎNTRE” cele doua lumi.
Fara sa fi citit cartea, sint déjà convinsa de autorul Emil Iliescu, atit de iscusit “prins” de condeiul criticului Liviu Comsia, care, firesc, (si are acest drept) il aseaza pe autor printre scriitori ca Cehov, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Asimov.
Liviu Comsia numeste cartea “manifest pentru viitor” . Iar aducind in prim plan citate ce contin termini arhaici “caleasca”, “boier”, “conac” ,”haiduc”, “la drumul mare”, chiar si numele de “Costache”, ne face sa credem ca Emil Iliescu vede viitorul in pasul lui normal, in acela de legatura cu trecutul, deci al ragazului, in care povestea se scrie cu ingaduinta si nu in “the acceleration of acceleration”.
Liviu Comsia, trebuie sa fi fost deosebit de impresionat de carte, daca ati reusit, pe calea unui articol electronic, sa stirniti interesul pentru o lectura reala a cartii. Cred ca la fel de recunoscatoare va sint si conceptele eliadesti de “vis”, “mit”, “fantastic”, “timp”….
Urmatorul pas: voi trece pe lista pentru Mos Craciun, cartea lui Emil Iliescu “Intre doua lumi”

Atita timp cit povestea este un mod de-a fi in viata, vraja ei va fi mereu o modalitate de-a pastra ceea ce e pretios in viata: relatia cu si intre noi…si de aici lectura, fie ea si personala, nu cea depanata de bunica sau mama, la gura sobei, gura sobei, un timp real apus( din nefericire), dar un timp psihologic etern.
Un crez: povestile se scriu pentru copii, dar mai ales pentru parinti, bunici, frati si surori mai mari ca sa le citeasca copiilor, nepotilor, fratilor si surorilor mai mici. Si ma bucur ca e si crezul tau.

“Sindromul sitului” este spatiul maxim de acumulare a tuturor celorlalte spatii: afectiv”sa se stabileasca... intr-o alta inima”, istoric “Galia,”social “hanul”, “micul ring de dans”, mitic “....acolo...dincolo...”, oniric“ palatul de clestar”,... sau de iluminare a acestor spatii prin trairile intense ale celor doi protagonosti, Claudiu si Silvia.

Indiferent in ce spatiu sunt surprinsi Claudiu si Silvia, important este in ce masura cefeida/dragostea “straluceste sau pierde din intensitatea lucorii”, pe rind, in toate lumile atavice.

Claudiu vrea “sa schimbe cursul istoriei”, intra in lumea “pestrita” a hanului, intrerupe dansul din han, o ia pe Silvia cu el, ii propune un spatiu lumesc si un timp lumesc( o tabara, in august), vrea sa pașeasca “impreuna cu visele” lor “pe sub poarta de aur a destinului”. El vrea ca “cefeida” doar sa stralucesaca. In schimb, ca “cefeida “ sa straluceasca, Silvia trebuie sa lase visul ”sa devina realitate”.

Si daca Claudiu “viseaza” si o lasa pe Silvia ca visul lui sa devina realitate, atunci este firesc ca legiunile romane, Vercingetorix, luptatorii gali, vinturile mediteraniene, barbatul urias, regina Sheba din Etiopia....sa locuiasca, nestingheriti, pentru trecerea unei clipe, in toate spatiile: afectiv, istoric, social, mitic, oniric....

Si noua ni se pare firesc, ca prin iscusinta condeiului lui Emil Iliescu, sa fim surprinsi, macar o data-n viata de “sindromul sitului”.....Aveti vreo preferinta, dragi cititori?

Mi se pare mie, sau “povestea asta scurta” este crezul tau artistic?
Aproape ca fetita cu ghiozdanul nici nu trebuia sa porneasca in calatoria ei: pentru ca “tara povestilor care asteapta” este in fiecare timp si spatiu de linga noi.
Sau important e sa ne luam ghiozdanul in spate, ca sa constientizam acest timp si spatiu al “tarii povestilor care asteapta”?
Sau gindul insistent tine aprinsa lumina drumului catre “tara povestilor care asteapta”?
Frumos conceptul de “tara povestilor care asteapta”!
Si cite povesti trebuie sa mai astepte doar Elia David le stie, iar daca le pierde numarul “fetita cu ghiozdanul”, sau Domnul Cal, sau Domnul Licurici, sau Floarea si Vrabia, sau Gindul bun ii va aduce aminte....si asa vom afla si noi.
Sst! Am impresia ca mai este o poveste “care asteapta”!

Alina-Andreea,



Rindurile tale imi confirma inca o data ca povestile sint spatiul celor “citeva minute” petrecute nu doar de copii, dar mai ales de adulti.

Iar cele “citeva minute” nu dorim decit sa se repete la nesfirsit.

Multumesc pentru lectura.

Elia,



Multumesc pentru “simplu”: scriu povesti pentru copii, dar mereu imi doresc sa ramin in vecinatatea vietii de zi cu zi, cea a normalului.

Exista o putere a “simplului” si a “normalului”. Singura putere care imi place.

Un An Nou cu sanatate!



Emil Iliescu,



Ma bucur ca genul de “taclale” v-a prins in timpul sarbatorilor de iarna.

Multumesc si sa reuseim sa stam la “taclale” si in 2010.

La multi ani!