Þara Poveștilor Care Așteaptă

A fost odată o țară a poveștilor în care nu locuia nimeni… Au încercat și oameni mari și copii sa intre și să-și ridice acolo o căsuță, gândind că se vor desfăta de dimineața și până seara cu basme, numai că această țară a poveștilor nu-i primea deloc. După o singură zi sau noapte pe straniul tărâm, se întorceau în lumea lor, unde toate erau cum le știau, nici mai bune, nici mai rele… Într-o zi, o fetiță, auzind că există o țară pe care nu o explorase niciodată și că acolo se întâmplă lucruri extraordinare, își făcu ghiozdanul, singurul ei bagaj și porni la drum… Cum drumul era tare lung și deja se întunecase, fetița se opri lângă un copac uriaș, pe care suia un licurici: - Bună seara, Domnule Licurici, știți cumva dumneavoastră pe unde este Þara Poveștilor Care Mă Așteaptă? Licuriciul îi făcu un semn discret, cum că el nu vorbește, fiindcă este doar un gândăcel, dar fetița pricepu: nu mai avea mult de mers. Mâine dimineață după un somn bun și după o noapte fără vise obositoare, avea să ajungă chiar acolo. În zori, de cum se trezi, luând ghizodanul în spate, fetița înțelese că nu se grăbește chiar așa de tare. De fapt, nu se grăbea deloc. Fiindcă, ceva mai încolo, pe o pajiște, păștea un cal exact ca în dorințele ei cele mai frumoase… - O, Domnule Cal, sigur dumitale din când în când îți cresc aripi… Dar nu ai pe cine și unde să duci în zbor… Ce-ai zice dacă mă ofer eu să-ți fiu prințesă și să te conduc printre nori? Dar calul nu se lăsă convins să vorbească … Ea, care învățase din atâtea și atâtea povești să se converseze cu animalele, cu florile, ba chiar și cu unele fantome, acum nu mai reușea nicio magie. Cam ciudat! își zise și se aplecă asupra unei micuțe flori de câmp, ce-și etala frumusețea, fără să-și dorească vreo laudă din partea cuiva. - Splendidă, splendidă domnișoară floare de câmp, măguli ea planta drăgălașă, în speranța că va primi, măcar din partea ei, un răspuns, mi-ați putea arăta în ce direcție este Þara Poveștilor Pe Care O Caut Nerăbdătoare? Floarea tăcu îndelung, astfel că fetița crezu că nu aude și se coborî în genunchi. Zadarnic.. - Ce mă fac? Aici nimeni nu vorbește cu mine… Sau, …poate nu pricep eu. - Ba da, pricepi foarte bine… îi spuse un gând. - Ba nu pricep nimic… Totul este pe dos… Nu e ca în poveștile mele… - Nu e ca în poveștile tale… o îngână gândul. - Atunci, unde sunt? întrebă fetița. - În Þara pe care o cauți… - Adică sunt, și nu știu? - Da, habar nu ai! Fetița privi în jurul său, fericită și necăjită în același timp… - Și… de ce m-au primit? - Te-au primit pentru că ai avut curaj și ai reușit să vezi lucrurile așa cum sunt… - Și poveștile? - Ce-i cu ele? - Poveștile... sunt doar niște minciuni? - Oh, nu, mai spuse gândul, urmărind un pui de vrabie care tocmai își lua zborul, poveștile sunt drumul cel mai frumos către adevărul descoperirilor tale…