adriana barceanu

I uneori scriu doar pentru că nu reușesc să mai înțeleg altfel absența sensului mi-ar fi placut să taci și tu vinovat într-un fel lasă mi-ai spus până la urmă tot acolo ajungi și aveai

sunt om/ de ieri mi-a crescut o inimă/ îmi intră în unghii ace și lacrimi nu contează cât fumez cât beau euforic e aerul vreau să nu mai respir soluția finală/ șampanie / muzică /

dragă domnule de la o vreme nu mă mai răsfăț parcă ninge afară și vine un frig siberian numai pisica mai știe cum trebuie să te cuibărești să-ți lingi labele sau să dormi în puf ascult Lili

în capsula mea nu mai e timp explicit pentru tine văd cum se duc zilele în urmă șerpi argintii cu limbi prăfuite nu sărut icoane nu mă prefac iar dumnezeu nu stă la pândă în spatele

aproape că nu mai e loc în camera asta pereții sunt stinși aici nu se mai face dragoste nu se mai vorbește despre nimic și nu e tăcere nici măcar aerul rece patul și o lumină galbenă care

aer inseparabil cream între noi sau fum de tămâie alte câteva lumânări aprinse aiurea poate doar ne-am născut intuitivi creștinați mai apoi apostolii sufletului meu s-au pierdut unul

am adunat ceva simțiri praf pe tălpile pantofilor o totală lipsă de reținere și umezeala din ochi naturală mi-am adaptat sistemul de reculegere pentru voi special am făcut pod peste

nu prea știe ce face seara își dă pantofii jos gesturi normale uneori doar privirea îi scapă pe o carte își iubește soția ne-Poetul și mama dacă are timp le cumpără flori ne-Poetul

nu simt nimic atingerile tale sunt holografice zâmbetele tale ascund nu simt nimic deshidratat de viață mă grăbesc să știu unde sau pe ce parte se moare mai repede

nesăbuință, vină, capriciu undeva mai o regulă o normă că doar suntem fixați fixiști sau poate obezi, gurmanzi, nesătui nu-mi place sfiala, curiozitatea și prostia umbrele au rostul

când nu mai înțelegi vine dintr-o eroare pământul n-a fost întodeauna rotund și sila prietene e doar o necesitate un altfel de a fute atunci când nu mai sunt argumente și practica devine

cum ne obișnuim cu diminețile astea cețoase indecente uneori și prea umede prea opace dar e bine, atât de bine că nici nu e important dacă seara, undeva într-o lume închisă și strâmtă peștii

uneori îți imaginezi că ucizi monștrii că ești luptător în legiunea străină nu știu, poate superman sau eroul unui film porno dar nu ești, nu vei fi niciodată altul decât omul care stă în balcon

etanș apoi un burete care șterge urmele după fiecare orgasm mergi mai repede lași noaptea goală ca tine e o probă de sânge și un pachet de țigări bei și azi îți trimiți dumnezeii în

sunt câteva locuri pe care le evit o cafenea, o intersecție știu că semnele sunt încă acolo tu nu prea te ștergi eu însă da mi-am făcut bagajul cel puțin în gând nu știu exact dacă e doar

seara s-a făcut liniște extratereștrii au zburat în cosmosul lor portocala avea miros de rânced iar praful de pe stradă se lăbărța tot mai mult mi-am desfăcut încă o bere privind dâra de fum pe

musca taie aerul ca un avion dacă te gândești, înăuntru ar putea avea loc un atentat un sinucigaș fanatic și-ar face loc în pieptul ei și ar exploda. într-o lume perfectă n-ar fi nicio