Adrian Suciu

Mai intii o mentiune generala pentru cei care ar fi putut sa creada altceva: sint fericitul tata a doi baieti, deci nu mai presupuneti ca textul acesta e autobiografic. :)
Bogdan, iti multumesc pentru vizita.
Alexandre, sint de-acord intru totul cu tine cind spui ca \"iubirea e pe alta strada\". Indraznesc, insa, sa afirm ca \"poezia e pe toate strazile\". Stiu ca intelegi si intelegi si cit e rol si asumare in scriitura unui scriitor pe care-l cunosti foarte bine. :)
Carmen, iti multumesc pentru sfat si pentru \"reinterpretare\". :) Am senzatia, insa, ca tu ai decriptat in textul asta, macar vag, o tenta misogina. Nu sint misogin si respect intru totul maternitatea si-mi pare rau daca din text se poate intelege (si) altceva. :)
Madalina, da, \"lucidizarea\" despre care vorbesti e unda dintre mizele textului, ai remarcat corect: am incercat sa vad cit de departe pot duce inspre lucid si demitizant o scena intens emotionala.
Da, Gelu, ai dreptate, e o schita, chiar daca trasa in tuse voit stridente.
Monica, e adevarat ca nu toata lumea intelege frica de singuratate dar e la fel de adevarat ca nu toata lumea traieste frica de singuratate.
Laura, multumesc pentru apreciere. :)
Domnule Patrascu, v-am raspuns pe larg la comentariu in pagina d-voastra. :)

Poezia asta are de toate: umor, disperare, cinism, ironie, profunzime, lirism si antilirism. Chiar daca, pe alocuri, aglomerarea lexicala e sufocanta si as simti nevoia de mai mult \"aer\", asta nu scade cu nimic meritul autorului de-a fi stiut sa fie profund intr-o cheie pe care o banuim pe nedrept (iata dovada!) de frivolitate.

Pentru frumusetea senina si neostentativa a acestui poem, care-si aduna forta din \"maruntisuri\" cotidiene. Pentru prospetimea imaginii si pentru firescul cu care se trece dintr-un plan intr-altul. Atmosfera plina de culoare, cu tuse teatrale, scenografie impecabila in fundal.

E un poem cu multa \"greutate lirica\", chiar daca stingaciile scot capul pe-alocuri. Florin are dreptate, corecteaza typos-ul acela, e deranjant. :)

Ai multa forta de sugestie si multa suplete in scriitura. Tine-o tot asa! :)

E frumos textul asta si coerent si plin de prospetime. Mai trec. :)

Simona, imi place sa ma consider complet dezbracat de ipocrizie. Macar in privinta literaturii. :) Multumesc pentru vizita si cuvinte.

Ligia, nu exista iubire, exista doar o forma de socializare pe care noi o numim asa. Si o frica de singuratate care ne face penibili, patetici si umani, in situatia fericita in care nu ne paralizeaza. :) In rest, multa literatura. :)
Silviu, sa stii ca e mai degraba o apologie prin dezavuare, daca e sa continuu ideea ta. :)
Petre, da: dezolare, disperare. Dar strict formale. :)

Multe intrebari si nici un raspuns. :)

Un biografism cu nisip scrisnind printre dinti. Halci de text care dau senzatia ca vor zdrobi cititorul. Fracturi care stau si in substanta si in forma textului, de unde un disconfort acut la lectura, care nu te lasa sa amortesti. Mi-a placut textul, chiar daca verbul e impropriu pentru ceea ce vreau sa spun. Are o coerenta a lui, stranie, incrincenta, semnificativa.

E foarte multa lumina sub masca amaraciunii in textele tale. Scrii terapeutic dar, inca, te lasi furata de texte. Intr-o zi, vei invata sa le conduci. Si-atunci vei face ce vei vrea tu cu ele. :)

Apa si pamint (lacrima si praf), aer prin care zboara pasari nebanuite. O nostalgie a destramarii mascata intr-o speranta trucata. Nu-mi place \"mersul cu Dumnezeu de mina\", n-are relief dar imi place \"inima de femeie intreaga\". Frumusete, tandrete fata de cuvintele asternute, o tristete nelamurita si parca alintata.

Pentru realism, minutiozitate, umor (uneori negru), farmec, cursivitate, onestitate, decenta si... cred ca deja sint destule calitati pentru un text pina la urma literar. :)

A fost o placere sa citesc poemul asta. O perceptie panoramica a lucrurilor, semnificativa prin acuitatea privirii dar si prin gestualitatea simultan profana si rituala. Mi-a amintit de scena WC-ului care se transforma in catedrala din Filantropica. Dar textul e departe de a fi doar atit. El se construieste (nu stiu cit constient si cit din intuitie) pe planuri diferite si diverse, care se justifica si se sustin reciproc macar prin faptul ca nu sint in nici un fel stridente unele fata de celelalte. Mersi de lectura.

Domnule Mircea Cristian Puscasu, in masura in care scuzele mele au fost acceptate si ale d-voastra se accepta cu placere si as dori sa consideram incidentul inchis. Precizari: nicaieri \"personajul\" nu \"afiseaza cruzimea si lipsa de scrupule ca fiind calitatile ravnite de orice muritor\" si nici nu \"are o deosebita satisfactie facand asta\"; cu mai multa atentie in lectura ati fi remarcat ca nota dominanta a textului e compusa din amaraciune si neliniste. Iar personajul (personajele?, textul e scris la patru miini) aveti dreptul suveran, in calitate de cititor, sa il/ le atacati, chiar si cu vehementa. Un autor nu-si apara personajele, nu asta e treaba lui. Un autor se apara doar pe el insusi, atunci cind este atacat si i se fac procese de intentie.

Pentru luciditate. \"Nimeni nu ar face față unui proces public al conștiințelor noastre\". Pentru stilul adaptat intru totul acestei luciditati (partial) masochiste. \"Prefer tagma celor nefericiți în incertitudini\". Autorul e analitic in rindurile astea exact in masura in care e om: asta mi se pare o virtute. Si nu face nici o concesie propriilor spaime: asta mi se pare o alta virtute.

Bine: zice regulamentul comentariu elaborat, comentariu elaborat sa fie, desi de data asta nu simteam nevoia sa justific nimic. Pur si simplu mi-am inceput ziua citind un poem care m-a rascolit. Dar: precaritatea conditiei umane in ipostazele ei (de la maternitate la alteritate) este surprinsa si expusa in termeni viscerali. Aria semantica a mortii e provocatoare si inedita, plecind de la pasarile cu pene ciuntite si sfirsind cu pistolul de dama, jucarioara letala in ciuda aparentelor. Coborirea abrupta in animal si vegetal pune capat sec aventurii. Nici o instanta de recurs. Bravo!

Esti complet nebuna. Poemul asta e un strigat mut cum n-am citit de nu stiu cind. Atit de sacadat si de stralucitor cit lama apropiindu-se de vena sortita taierii. Nu-i lipseste nimic, efortul de obiectivare al eului auctorial e inca vizibil, ceea ce inseamna ca nu a ajuns inca la capat, dar asta nu mai inseamna mare lucru in fata unui text care are si concretete si coerenta si viziune si stil si forta. De-odata.

Camelia Tripon pare a veni, cu aceste eseuri ale ei, cin alte vremuri. Vreau sa spun ca ea scormoneste acolo unde presupui ca nu mai exista nici un interes. Cu acest text da si o lovitura publicitara (Dragobetele ca pretext e perfect ales in contextul in care raboiul cu Valentine\'s Day a devenit deja mediatic). Dar Camelia Tripon scrie cu forta, cu forta extraordinara a documentarii lipsite de inhibitii si a conexiunilor perfect valide chiar daca surprinzatoare citeodata. Incursiunile in marea arta nu sint nici intimplatoare si nici neavenite, discretia translarii planurilor aduce clar a alchimie textuala, transmutarea mundanului inspre mitologic e fireasca si justificata.

Exista un bun simt al scriiturii in care acest text exceleaza: nimic nu e strident din pretentia de a fi intens, nimic nu este excesiv punctat din dorinta de a fi expresiv. Poate \"recuzita\" e putin redundanta: ma refer la \"ruinele\" acelea. In rest, un text curat, bine scris si lipsit de inhibitii.