adrian pop

mă trezesc în fiecare dimineață și văd străini pe stradă văd străini în autobuz și primii cunoscuți pe care-i văd îs împuțiții ăia doi mascul 50 plus femelă 50 plus. femela stă la biroul meu.

eu și henry chinaski plimbăm un cîine șchiop pe străzile ultimului felinar cu gaz lumina este galbenă cîinele este galben henry însuși este galben și o femeie întîrziată în această lume

mi-a spus adio și pe deasupra noastră a trecut pufăind un raton electric cu aripi mari de hîrtie l-am privit doar eu semn că despărțirea noastră se petrecuse de mult cît despre raton

Nu-l credeam capabil, dar s-a ținut de cuvînt. Așa-i Chelu cînd nu minte ca dobitocu', parolist. Banca-i aceeași, tot acolo stăm, eu și Chelu, așteptăm faima, recunoașterea, celebritatea.

osul alb frecat pînă la os rupt în trei puncte. mă tîrăsc la picioarele tale. ți-am adus ursulețul de pluș crucea holografică și ziua a iubirii. Pinguni îți cîntă Ave Maria. poate de aia

stăteam toată ziua în fața statuii de la Catedrală. statuia era stupidă, o gagică, eroină de război presupun, încadrată de patru soldați. problema era, evident, la gagică. avea mîinile ridicate, ca

eram toți eu mihăiță fetele de la parter gelu o fată de care nu știam absolut nimic și sor-mea ne săturasem de cazanul ruginit de zăpada murdară din fața blocului de legea unui joc rigid

Mai spune-mi o dată cât mă iubești, cum se lasă noaptea peste noi, dar știi tu, numai peste noi, cum am început, cum am început noi să fim unici și irepetabili în unul. Trage de tricoul

...și ar mai fi bucuria că ești, amurgul care trece în liniște și tristețe, darul șubred, nesigur și izbăvitor al scrisului, drumul poticnit spre ziua de mîine. adorm clipele absenței

Cîteva personaje (notate cu p[n] – unde n = numărul personajului), atribuite aleatoriu de imaginația cititorului, o masă de lemn plină de sticle și durerea – personaj central. p1 – ce facem noi

stăteam cu ea în stația lui 36 be sau barat vorbeam despre poezie și iepuri săream de la poeții care se chinuie să bage cîteo mertaforă-n fiecare vers cînd ar trebui să facă din fiecare poezie o

n-am de gînd să mint am visat cu tine erai grasă aveai alt amant pe care-l înșelai cu bărbatu-tău să te fut mă pui la computer să scriu chestii mi-am amintit de toată muia pe care am

nu știam dacă să te sărut ori să-ți desfac bucile și să-mi strecor un deget în curul tău bineînțeles această dilemă hamletiană este de la începuturi motorul fericirii pulpele tale sînt

cînd facem inventaru ăla, mă-ntreabă într-o zi Cordelia. o cheamă Cordelia deși mă-sa n-a auzit în viața ei de Shakespeare. mama Cordeliei este o tărancă. nu în sensu ăla. e țărancă, adică locuiește

ai crezut că trăiești în anul douămiizece sau douămii doișpe sau pe-acolo te-ai conectat la facebook ți-ai plasat comenzile blestemele verzi rugile ude rugile mîloase în anul douămiidoișpe

ne-am luat vreo patru beri și ne-am pus în cur pe-o bordură, în centrul orașului. între timp Chelu ajunsese redactor la o revistă literară. îl priveam cu ură – același dobitoc analfabet. același

aud că a murit o femeie nu o cunoșteam mi-a spus Dadu aseară pe mess și aici urmează un uriaș bla bla – ce a fost aseară cu Dadu și m-am culcat pe la unșpe jumate și m-am trezit ca de obicei și

își căuta băiatul mort în filmul ăsta căuta adevărul erau și alți amatori cîțiva poeți cîțiva labagii nefericiți suferinzi cocoșați de mizeriile pe care și le-au făcut la început lor

Flușturatica asistentă a unui colonel mort se plimbă singură și tristă pe strada pustie. Când spunem pustie, trebuie avut în vedere sensul absolut al cuvântului, iar decorul, indiferent care ar

ieri am caftit vreo trei poeți nu era mare lucru de capu’ lor murmurau ceva de toamnă dar ochii ochii le erau înlăcrimați dinainte poetesele au rămas mai pe urmă mai pe urmă tot despre