Sfîrșitul inocenței

stăteam toată ziua în fața statuii de la Catedrală. statuia era stupidă, o gagică, eroină de război presupun, încadrată de patru soldați. problema era, evident, la gagică. avea mîinile ridicate, ca și cum ar ține, protejînd, ceva cu ele. o vază plină cu flori de granit de exemplu. s-ar potrivi perfect dar nu ținea, evident, nimic. era clar că lipsește naibii ceva dar tîmpita stătea acolo c-un aer firesc, detașat și sfida pe toată lumea. și nimeni nu părea deranjat. ne stabiliserăm în zonă pentru că era poziție centrală. la periferii nu aveam acces, țiganii de pe Mehedinți ne-ar fi halit cît ai clipi, în Groapă n-aveam nicio șansă, durii Danezului făceau legea și tot așa. numește un cartier și îți spun că fiecare avea banda lui. în centru era sigur. era țara nimănui, un teritoriu pe care nu-l revendica nimeni, pentru că nu era nimic de revendicat. catedrala, teatrul național, un cinematograf și finanțele. nici măcar un bar în care să intrăm din cînd în cînd. un bar de la care să încasăm taxă de protecție. evident, eram niște pîrliți dar habar n-aveam. dacă ne întreba cineva, eram șmecherii din Centru. nu era bine să te pui cu noi. cînd mă plictiseam închipuiam povești cu gagica-statuie și cei patru soldați. gagica ieșea bine de fiecare dată. dar cine nu și-ar dori patru hăndrălăi, pe tavă, la orice oră? în orice caz, băieții o lăsau lată, doar erau patru și asta era de-ajuns. putea să-și țină mîinile unde voia după aia. nu mai conta. după ce-o deșălau militarii era chiar ridicol să-ntreb de ce. pînă la urmă m-am plictisit de tot și m-am dus după Mirela. nu știam atunci cum o cheamă și îți dai seama cît de plictisit eram dacă am agățat o gagică direct de pe stradă. o singură dată am mai făcut-o dar eram adolescent și mă plimbam în parc. singur. era cald, eram trist. ea stătea pe o bancă. era caldă și era tristă. era blondă, cîțiva ani mai mult decît mine și cam urîtă. dar să fim serioși, era femeie. așa că m-am învîrtit o vreme pe acolo. pînă am reușit să-i atrag atenția și m-am pus lîngă ea, pe bancă. - salut, eu sînt adi, nu vrei să facem sex? imediat am simțit că iau foc. - în mod normal, ți-aș fi tras vreo două, dar acum nu-i nimic normal și nu-i exclus... - perfect, cum facem? - nu-i exclus pentru că mîine îmi taie sînul stîng - cum adică îți taie sînul stîng? - simplu, mă pune pe-o masă, mă adoame și bagă cuțitu - bisturiul - bisturiul, da, am cancer - futu-i - da, futu-i. oricum ai apărut exact la fix. este ultima zi cînd pot face sex și am doi sîni. apoi am vorbit. pînă a trebuit să se întoarcă la spital. urma să o iau de peste cîteva ore, seara. să o duc la mine și acolo să celebrăm ultima noapte a celor doi sîni. pe bune, am fost un imbecil, dar tot restul zilei am stat ca pe ace și după ce au adormit ai mei am luat un taxi și am așteptat în fața spitalului. taximetristul s-a prins înaintea mea: - asta-i țapă - poftim? - gagica. nu mai vine - poate-a durat mai mult vizita - poate, hai să mai stăm asta a fost tot cu tipa blondă căreia urma să-i taie un sîn. m-am întors, cu același taxi, acasă. mi-am frecat-o sperînd să fie, totuși, o glumă. poate a vrut să-mi dea o lecție. deși spitalul ăla, la care-i spuneau toți Oncologie, și în care am vazut-o intrînd, nu prea lăsa oamenii să plece întregi. acum Mirela. s-a uitat în direcția noastră și eu am tras concluzia că s-a uitat la mine. pretextul era bun. în plus, îmi creștea cota dacă reușeam s-o fut. nu mai eram adolescent dar aveam aceeași tactică. mă țineam, pur și simplu, după ea. pînă la urma trebuia să remarce. - salut - salut, adi-s - vrei ceva adi? - da - ce? - tu ce crezi? - n-am chef de prostii. pa - hai mă, bem o cafea? - bem da nu acum. am treabă - hai să ne vedem diseară, atunci - ok mi-a dat un număr de telefon și cam atît. a rămas că o sun eu. apoi, asta nu se schimba deloc, starea de așteptare, de speranță. planuri. cînd totul trebuia să fie clar. am sunat-o, ne-am întîlnit în fața blocului. Mirela semăna c-o pictură de Modigliani. o pictură urîtă. pentru că asemănarea cu Modigliani se oprea la fața lungă, de cal. coșuri pe față și doi ochi morți, inexpresivi. o să mă gîndesc la o pictură și gata, am dus-o pe un mic deal numit Calvaria. pe deal este o biserică și-un cimitir de prin 1400. din cauză că-i atît de vechi nu pare că-i un cimitir acolo. cîteva cruci, mari, din piatră, acoperite de iarbă și mucegai, cu inscripții ciudate, în latină, dar alea sînt prea puțin înfricoșătoare. cînd merg „la Calvaria”, mă plimb cîteva minute, singur, printre cruci, pe alei. mă întreb dacă într-adevăr sînt morți îngropați acolo. dacă mai pot fi considerați, după atîția ani, morți. lîngă biserică, într-o parte, chiar la marginea dealului, este o mică construcție din lemn, o capelă, cred. pentru că înăuntru, protejată de-un gard metalic, cu grilaj, e-o cruce uriașă. poate fi și-o troiță, care n-are nicio legătură cu biserica. poate au făcut după aia și-o troiță. pentru creștinii ortodocși. iar construcția asta-i înconjurată de-o bordură de beton. pe bordură aia stau cu Mirela. bem o sticlă de vin și ne uităm la mașinile care trec peste podul de la Calvaria. și Mirela este mai moartă decît morții ăia despre care nu știu dacă-s vii sau morți. Mirela se uită, cu ochii ei de pește, fix într-un punct, dracu știe unde, că nu-mi dau seama și nu-mi dau seama pentru că mi-e frică să mă uit la ea. și Mirela îmi spune ceva despre radio-ul la care lucrează și din două în două minute mă întreabă dacă-mi plac poeziile. o întreb ce face acolo și din două în două minute spun că nu, nu îmi plac poeziile. îmi răspunde că face critică literară și apoi mă întreabă de ce, poeziile sînt frumoase și au un rol important în istoria literaturii. eu mă încăpățînez să spun nu, nu-mi plac, chiar dacă știu clar, o să mă fută la icre pînă-i spun că-mi plac de fapt, sau pînă-i argumentez, astfel încît să înțeleagă, de ce nu-mi plac. și dacă spun că-mi plac, știu ce urmează. îmi spune că scrie poezii și mă întreabă dacă nu vreau să-mi recite una. și n-sm chef să argumentez nimic. vreau doar să o fut. deși după faza cu poeziile nu știu dacă mai vreau ceva. în timpul ăsta mașinile trec, după cum le taie capul, pe șosea, la capătul podului văd doar stopurile, ca niște mici comete urbane. în timpul ăsta, morții despre care nu știu dacă mai pot fi considerați morți, stau în culcușul lor și, îți închipui, nu-i întreabă nimeni dacă le plac poeziile. Mirela vorbește despre literatură, despre poetesa aia de tot rahatu pe care a desființat-o, ultima dată, la radio, despre oameni, cît sînt ei de mărunți, de ipocriți. în raport cu poezia. și pentru că nu mai rezist, pentru că vreau să se termine dracului o dată, îi bag mîna între craci. trebuie că am fost extrem de precis. stă cu picioarele bine strînse. strînge din genunchi de parcă exact asta așteaptă de la mine. să-i bag mîna între craci. bineînțeles, mi-a trebuit și sticla de vin pentru asta. - ce dracu faci? - păi... - nici un păi, ești și tu dintre ipocriții ăia? - nu cred, eu nu-s ipocrit - dar nici poezia nu-ți place, obsedatule - nu putem să trecem peste? - putem, dar nu mai pune mîna n-am mai pus mîna, a mai turuit un pic și după aia m-a întrebat ce fac. și s-a ridicat, înainte să răspund, hai să mergem. să mă conduci acasa, te rog. am coborît și pe troturar era la fel de plăcut, mirosea a iarbă și-a ploaie. ciudat, nu plouase deloc de cîteva zile. Mirela a zis că o doare-n cur de ploaie. era, vădit, iritată de eșecul conversației. atît de iritată încît am crezut că o să-mi tragă una cînd i-am pomenit, în treacăt, că am o cameră roșie și că, uite, chiar aici stau în blocu ăsta, am putea urca să mai vorbim. s-a uitat la mine, a rîs și-a mers mai departe. am ajuns în fața blocului unde locuia, am urcat cu liftul pînă la etajul 8. era, brusc, relaxată. te-aș invita dar sînt părinții. am lipit-o de ușă, i-am băgat mînă pe sub tricou, pe sub sutien, Mirela avea sînii unsuroși. i-am tras în jos ciorapii, i-am depărtat chiloții și în cîteva minute, minute de stat la pîndă, de încordare cînd pornea sau oprea liftul, s-a terminat totul. țigara de după a fost acasă, privind pe geam cartierul adormit. am remarcat în treacăt că avea coșuri și pe spate și pe cur, am mai tras una și m-am băgat în pat. pe băieții de la statuie eram atît de nervos încît l-am pocnit pe unul cînd m-au întîmpinat, numai rînjete și flueierături. habar nu am de ce. habar nu am de ce nu au sărit pe mine. mă priveau mirați, cu înțelegere. parcă din mijlocul statuii a ieșit, brusc, un spiriduș, un geniu bun, un vrăjitor cu prestanță, ceva supranatural în orice caz. și chestia asta le-a zis ceva foarte înțelept iar ei, brusc, au înțeles care-i schema, că o ardem aiurea la statuie și că nimic nu se întîmplă de fapt. și-atunci au înțeles, după cum am zis, și ăla a fost un big moment, ceva esențial pentru viețile lor păcătoase. sau, putem stabili asta, au rămas blocați cîteva secunde, nu se așteptau la așa ceva, timp suficient să mă car înjurîndu-i în masă și pocnindu-l încă o dată pe ăla căzut, pentru că-i bleg. în orice caz din statuie nu a ieșit nimic, sau poate, pur și simplu, n-am apucat eu să văd ceva. oricum, sper că baieții sînt bine și s-au însurat, sper că au copii și-un job de la 9 la 5. sper că duminica merg la mall și-o dată pe an, șapte zile în concediu. cam asta ar fi tot, cu ei. după vreo săptămînă, m-am întîlnit ultima dată cu Mirela. a mers în camera roșie și-am ascultat o vreme, întinși pe podea, Manowar, Heart of Steel, pus pe repeat. evident că a turuit tot timpul, dar știam deja. mi-am fixat privirea în fumul care ieșea din centrala termică de peste drum. și momentul ăla a fost cel mai relaxant moment din viața mea. pentru că, la un moment dat, nu mai exista Mirela, sprijinită pe umărul meu și vorbind despre Poezie, nu mai existau Manowar și Heart of Steel, nu mai existam nici eu, amestecat cu fumul și liniștea. eram o bucată de liniște și atît. am stricat totul cînd m-am trezit. în loc să o scot din casă, am trîntit-o pe pat și-am futut-o. avea același gust unsuros.