Adrian Nicula

Clepsidrele măsoară; împotriva iluziilor deșarte, Nisipul curge, boabele de nisip se strecoară Prin gâtul îngust și fragil al existenței; Clepsidrele cuprind nisipul unui deșert

Pierdut printre pierduți, Sunt suflet printre printre suflete pierdute. Care ar fi cuvântul potrivit? Împotmolit? Nu! Mai degrabă m-am oprit La un cappuccino, în Iluzia că îmi merge

O bucată albă, spălată, scrobită, de scutec Sau poate mai degrabă-un firav batic din borangic, A fost furat de o boare de vânt primăvăratec, sălbatic, Din casă, pe fereastră, peste curte și

În haos calc pe apele credinței, Plutesc în bezna Dumnezeului meu Spre ținta dorurilor mele toate, Spre mult râvnita libertate... Orb în noapte, uit de cerescul sprijin, Dar vocea ta de

Sărutare Singurătate - singură tare- sărutare. Balanța ignoranța - nesiguranța Bujori în culori ace fără ațe - Radioul transmite fără încetare uitare. Podoabe 1001 de podoabe pe dromedare

Borcănașe cu miere aurie De levănțică strălucesc la soare Așezate cu migală pe mese Străjuite de fecioare-mpletite, Invită pe-extenuații trecători La o dulce gustare trecătoare Condiția

În lumina reflectoarelor pășește pe scenă Confident solistul Cu arcușul în stânga, violoncelul în dreapta, Urmat de iubita lui. Publicul îi aplaudă, ei salută, Ea se așează la pian. Solistul

Fără speranțe peregrinez în toi de vară spre Assisi, Pe drumuri pustii și neumblate, pribeag solitar, Urc Apeninii inundați de praf și sudoare. Privesc în voie, liber: chiparoși, ce străjuiesc

Într-o lume cotidiană – reflecții instantanee, citadine - Prinse în cadruri vii, oglindite în vitrine, Promenade prin parcuri idealizate Fete la scăldat, magnifice, poetizate. Cu orice

Icar, căzut în valuri de turcoaz, Lovești zadarnic cu-aripile largi Eterna neliniște a mării, Te zbați în van în mreje de destin Nu poți să te ridici din nou spre cer, Cu-ncetul, puterile te

În apropierea morților, sicrie, marmoră, caut o confirmare, Sunt lângă cel ce-a fost cel mai nihilist, mai aprig… În seara de noiembrie, în Montparnasse e frig. Singur între morminte, cu lacrimi

La domnișoarele din Avignon, la Ele eu pe jos mă-ndrept, cu forțe noi, (Drum îmi croiesc prin înghesuieli de oameni goi) După un secol de nopți-nsingurate, (Ce vor a fi mereu

Haide să culegem soc Pe coclauri neumblate, Să ne luăm aripi de foc Înspre lunci înmiresmate, Să pășim fără de teamă Pe alei de cimitire Vom sădi cruci de aramă Cioburilor de iubire Ne

De la ascet la saltimbanc – o forțată transformare, De inițiere într-o lume efemeră, un univers incert: Ipostazierea deterministă a sacrului în profan Mânată der tropisme nocive sufletului

Ai murit departe, pe maluri străine, În luptă pentru idealuri divine: Lord Byron, de iubire veșnic căutător, Al artei personificat apărător. Al lui Hercul sânge-ți circula prin vine, Ai trăit

Mereu înșelați, mereu trădați, de cei, Care ne făceau a crede că sunt zei, Am abandonat apoteozele, Am înțeles, că metamorfozele Etice sunt doar deșarte iluzii, Am obosit să descâlcim

Mă regăsesc pe mine pe-o alee stearpă Străjuită de copaci văduviți de frunze La marginea unui cătun pustiit De oameni, de viitor, de istorie! Părăsit de susținerea cerească Într-o zi de

Cuvintele nu mai pot trece de buze, Luptele obositoare însă nu te-au ucis, Ci mai degrabă au servit ca muze, Dacă-acel chin poate fi descris... Și-a trăit viața fără să fi cerut prea

Un băiat iubea o fată. ................................. Iar fata iubea doi băieți. ................................ Pe o alee în parcul Herăstrău – ea, Între două iubiri, S-a decis în seara