Poezie
Alee VIII
1 min lectură·
Mediu
Mă regăsesc pe mine pe-o alee stearpă
Străjuită de copaci văduviți de frunze
La marginea unui cătun pustiit
De oameni, de viitor, de istorie!
Părăsit de susținerea cerească
Într-o zi de duminică, de-un secol,
De la aruncarea zarurilor, când
Majoritatea a rămas în case.
S-a decis unanim, iacta alea est,
Justiția să-și facă singură dreptate:
Un singur om, un bărbat, și femeia lui
Sunt îndeajuns pentru-a învinge frica.
Fără sprijinul ocrotitor al gloatei,
Au fost deja exilați din mijlocul
Comunității în care fiecare-și
Cunoaște aproapele ca pe sine...
Rotocoale de praf se ridică și
Moara de vânt scârție jalnic, peste
Acoperișuri cu țigle sparte și
Unde mișună jivine apocaliptice.
Se duc zilele, se pierd în trecut,
Se duc și durerile, neobservate,
Rămâne eternul prezent incoerent
Unde-mi pot respira in voie – victoria.
00941
0