Adrian Munteanu

Daniel,

Urma lasata macar odata nu se sterge. Uneori ma mir ca ziua are numai 24 de ore, trezindu-ma ca am facut mai mult decat ma asteptam. In aceasta situatie ne impartim fiecare cum putem frantura de clipa ramasa. Cand o daruiesti cuiva,fie si din cand in cand, eu ii simt valoarea si greutatea.

Nick,

As adauga la superba ta dizertatie ca ea mai atinge un punct sensibil si, cred, unanim valabil. Este nevoie de o combustie interna pentru a-ti fura timpul necesar unor ocupatii ceva mai profitabile ( numai in plan spiritual ).Cel putin eu simt aceasta nevoie. Ceva care sa te sustina, ceva care sa se adauge si sa nu duca la un continuu monolog interior, ceva care sa certifice sau sa infirme justetea drumului pe care ai apucat. Varianta celui care traieste in sine, suficient lui insusi, ar fi una de care, daca s-ar putea pune eficient in aplicare, as fi poate mult mai aproape decat altii. Traumele morale suferite din partea celor care mi-au fost , vremelnic, pe aproape mi-au saracit simturile ( le-au sensibilizat ? )si m-am trezit indepartandu-ma brutal de \"binefacerile existentei curente \".Dar, cum nimic nu se poate fara o confruntare, fara un dialog, fie el si interior, combustia interna o iau din constiinta nevoii de comunicare si confruntarii cu parerile celorlalti care sa-mi indice cam pe unde ma situez si ce mai am de facut, ca un barometru pentru vremuri tulburi. Iata pentru mine rostul unui asemenea dialog on-line de care ma bucur ca mi-a aparut in raza ocupatiilor cotidiene.
Multumesc celor care au bunavointa sa ma mai citeasca, celor care ma critica si celor care mai gasesc si cate ceva bun. Multumesc celor care nu s-au plictisit inca de aparitiile mele zilnice, celor care mai realizeaza in ce consta competitia si pot descoperi si printr-o zbatere din apropierea lor cat de greu e uneori sa treci prin aceasta viata si ce frumos ar putea fi...daca ar fi...

Dacă veșnicia s-a născut la sat, evident că și poezia nu putea să-și alcătuiască certificatul de naștere decât tot pe acolo. Legătura făcută - de la exprimare la parafrază - mi-a plăcut. O consider chiar bine venită și mă gândesc cum de nu a fost facută mai demult.
Mi-e greu să citez din acest flux fără opreliște în care încadrezi imaginea mustind de contururi inedite, a unui sat apropiat de cel preluat doar în haină onirică. Conturul satului, văzut prin ochiul treaz al poetului căruia asocierile neașteptate îi devin mod de existență, are un farmec și o substanță aproape de copleșitor.
Te intuiesc prezent peste tot, chiar și în descrieri neanimate, pentru că mă trezesc întrebându-mă : de unde ai scos la lumină și imaginea asta ?
Remarcabilă și schimbarea de registru de la o poezie la alta, de la un gen la celălalt.

Paul,

Am interceptat indicația tehnică și încerc chiar de acum să o pun în aplicare.
În rest - vorba nu știu cui - rămâne cum am vorbit. Și vom încheia subiectul neplăcut. Mergem înainte !

Tuturor,

Și să nu-mi mai spuneți domnule ! Nutresc speranța că nu plusez prea mult dacă mă iluzionez că m-ați putea considera un coleg ( de suferință și de bucurie ).

Adrian,

Prea mare onoarea. Recunosc că Mihai Codreanu înseamnă pentru mine un model și este unul dintre cei datorită creației cărora m-am așternut eu la lucru. Am ascunsa ( iată că acum nu mai e așa ascunsă) intenție de a încerca o revitalizare a speciei, pornind de la convingerea că nimic nu este perimat ca formă. Perimat poate fi numai stilul. Mai cred , de asemenea, că trebuie să încercăm, printre altele, și o revenire la noțiunea fundamentală de poezie. Poate că în zilele noastre nu este lipsită de sens ambiția de a plusa puțin pe latura muzicalității și a ritmului ( interior sau explicit ) elemente prea adesea aruncate în lada noțiunilor perimate, dar în absența cărora suntem ceea ce suntem, ne purtăm așa cum ne purtăm, devenim ceea ce devenim.
Cu aceste ambiții în față, rămîne să văd și dacă am puterea necesară. Eu mă voi strădui.

Desigilări, ruperi, aruncări. Te ambiționezi să introduci în poezie ( pentru că tot poezie este ) noțiuni existențiale complexe. Ambiția nu e deșartă, pentru că duci totul până la capăt cu un marcat timbru personal.

Șerban,

Iartă-mă că răspund târziu. N-am calculator și mă descurc cum pot, printre picături.
Răspunsul meu la întrebare este următorul : foarte târziu am învățat să prețuiesc timpul. Timpul care nu se mai întoarce, care dărâmă, care ucide. Sunt terorizat de trecerea lui atunci cand nu reușesc să fac ceva de care să fiu mulțumit. Lupta mea cu timpul care mă apasă tot mai puțin binevoitor e continuă. De aceea mi-am impus acest ritm de la care nu mă voi abate. Nu lupt cu orgoliosul, cu ambițiosul ( cred că am reușit să mă educ ca aceste euri să nu-mi mai stea pe aproape ). Lupt, pur și simplu cu mine, cu limitele mele. Iar de ele sunt conștient. Măcar dacă ți-aș spune că o prăpădită de afecțiune cardiacă mă obligă ca, peste un timp, să-mi fac o operație pe cord deschis. Înțelegi că, în acestă situație, imi trec mai multe lucruri prin cap și timpul are pentru mine o conotație specială.
Să-ți mai spun doar că nu sunt stresat de ziua care trece, chiar dacă, prin absurd ( și acest lucru nu s-a întâmplat ) n-aș putea să lucrez într-o zi. La această oră am peste 120 de sotete terminate, așa că mi-aș putea permite și un respiro. Numai că eu nu am de gând să slăbesc ritmul. S-ar putea ca el să mă țină în viață.

Intotdeauna pe faza.
Problema \"indracirilor \" din noi este una permanenta. Marele castig al fiecarui este atunci cand incepe sa se autoanalizeze si sa-si dea sama ce e cu el in aceasta lume. Atunci poate spera sa invinga ziua de azi, desi, dupa cum vad eu lucrurile, vom ramane mereu la nivelul unei continue intrebari.
Intr-o permanenta lupta cu timpul, voi reveni si maine.

Paul,

Am aflat deja ce pregătești și nu voi lipsi de la întâlnire.
În privința numărului celor care citesc, am vaga impresie că în ultima vreme scriem doar pentru noi, cei câțiva care se mai ostenesc să-i citească și pe cei de la care nu pot avea nici un avantaj \" înstelat \".
Nu că ar conta, dar despre seriozitatea acestei structuri încep să am motive de îndoială.
În ce mă privește, am mai spus-o , singura competiție în care am intrat este aceea cu mine însumi. De aceea, le place sau nu le place unora, eu voi scrie în continuare.
Singura soluție de a-mi închide gura este să mă scoată de pe site. Motive se găsesc, numai să vrei.

Codrina,

Într-adevăr sunt la un loc, dar numai formal, în variantă didactică. În realitate, zbaterea existențială este inevitabilă, dureroasă și continuă, iar noi ne multiplicăm la infinit. N-am reușit încă, înafara inițiaților, să găsim o cale de simplificare.

Paul,
Nu greșești prea mult începând lectura de la sfârșit. Într-o asemenea desfășurare concentrată de forțe ideatice, evident că finalul trebuie să reprezinte chintesența celor exprimate, iar restul poate spune ceva despre modalitatea de realizare.
Pe curând.

Ca om ce lucrează ca redactor în cadrul Societății Române de Radiodifuziune, vă puteți imagina ce interesant și tentant sună realizarea aceasta .
Dacă vă pot sprijini artistic prin experiența dobândită și prin faptul că dețin peste 20 de premii naționale de interpretare, ca actor și recitator, vă stau dezinteresat la dispoziție.
Succes, drum lung și fructuos vă urez să aveți.

Elia ( ce nume frumos ),

Dacă intrăm pe aceeași coordonată, a sensibilității, ar trebui să fim fericiți, că nu suntem singuri.
Așadar, pe curând.

Silvia,

Poate ca ai dreptate cu fragilul. Nu numai din motive de rima, dar si datorita asocierii cu sleit si ravasit, am considerat ca e mai aproape de o poetica \" a ravasirii \".
Uneori ma surprind si eu cu termeni cam duri, dar cred ca e o razbunare prin poezie, structura mea reala fiind cu totul alta.

Suna usor a dezradacinare careia ii asociezi insa robustetea celui care isi ia soarta in maini si merge mai departe.
Ai invelit totul intr-o simplitate arhaica ce sporeste efectul si da adancime.
As adauga si echilibrul, proportiile bine cumpanite, prin fixarea unei intrebari la finalul fiecarei strofe.
Sa-ti dea Soarta ce-i mai bun, ca meriti.

O cununie poetica, o cununie prin poezie. Eu o vad dainuind cat va exista cuvantul.
Tot ce va doriti mai mult sa fie al vostru.

Trebuie sa-ti intorc felicitarile. Sincer.
Vad acest poem ca pe un pastel in vesmant liric contemporan.
Dintre toate, poate ca asocierea devenirii si a curgerii timpului cu aceea a nasterii zoomorfe, m-a atins cel mai tare.

Daniel,

Ai fost pe faza. Am si corectat.

Întradevăr, nici eu nu sunt mulțumit cu interpretarea inițială, cu acea persiflare a divinului. Dar aceasta este, probabil, vina mea, prin moștenirea venită de la părinți care m-au învățat să port un respect fără margini și, prea adesea, fără interpretare, oricăror imagini venite dinspre religie.
Pledoaria propriu-zisă este însă pe cât de surprinzătoare pe atât de expresivă, de parcă o bucată de suflet s-ar fi desprins din pana scriitorului și s-ar fi aruncat în praful drumului, chiar asfaltat fiind el. Aici te-ai putea întinde cu discuțiile, cu comentariile și divagațiile personale peste întinderea reală a eseului și, poate că ăsta este rostul lui pe care și l-a atins.
Mă mărginesc să văd si să simt enorm de multă tristețe, dezamăgire, dezrădăcinare , dar și speranță. Speranța în acel \" acasă \" pe care-l putem făuri cu ceva mai multă dăruire.
Din păcate, până când ea să devină realitate, pentru cei mai mulți, va trebui să ne așezăm noi , osteniți, în lumea celor drepți. Poate nici atunci, nici peste alte câteva generații. Dacă nu cumva...dar nici nu-mi vine să spun...niciodată.
Numai că nu se se va putea spune că nu ai rostit adevărurile esențiale și nu ai gândit așa, măcar ipotetic.