În gulagul românesc ( 21 ), mărturiile tatălui meu

În plină perioadă acerbă de teroare, ne trezim din senin cu lucruri neânțelese. Turbarea gardienilor și a întregului personal administrativ, înveninarea și ura lor împotriva noastră, se transformă subit în bunăvoință și blândețe. Ușile celulelor nu se mai încuiau și puteai ieși la balustradă, ba chiar vizitai celulele vecine. Se aduceau cărți, ceea ce era un lucru extraordinar pentru noi, și chiar alegeam ce doream. Bineânțeles că opream numai cele cu subiect științific, documentare, căci restul era maculatură. Pe deasupra mâncarea era îmbunătățită. La o oră oarecare eram adunați într-o încăpere mai mare, unde ne vedeam cu mulți cunoscuți, prieteni și personalități de seamă pentru care aveam mult respect, datorită prestigiului lor și al operelor scrise de ei. Din aceștia din urmă erau racolați, desigur la ordin, lectori și conferențiari care ne sfătuiau să devenim oameni de ordine, să renunțăm la concepțiile și convingerile proprii, la credințele noastre. Cu argumente false, lipsite de conținut, căutau să ne convingă că vremea noastră a trecut, suntem depășiți de istorie, că trebuie să acceptăm resemnați situația și să ne acomodăm cu noile cerințe. La auzul acestor mascarade, ne priveam uimiți unii pe alții, capul vâjâia, inimile băteau cu putere, să spargă pieptul, ne podidea aproape plânsul și revolta încolțea în noi. La ședința următoare am refuzat să părăsesc celula pretextând o boală. A treia oară am fost dus cu forța și atunci am stat cu capul în jos și mi-am înfundat urechile cu degetele. Îmi venea să urlu. Puțini dintre noi au fost clătinați, derutați și dezorientați. Cei mai mulți rămâneam neschimbați, încercând chiar cu mult curaj vociferări, riposte și huiduieli,. În aceste condiții, după un timp, au renunțat la metodele lor pedagogice declarându-se învinși. Răsuflam ușurați. Ieșisem parcă din iad. Dialog La ușa celulei era o vizetă prevăzută cu o poliță pe unde ni se întindeau gamelele cu mâncare. Mai toți gardienii erau tigrii și ne numeau cu epitetul de “ bandiți “. Rareori se mai găsea câte unul care se părea clădit din alt aluat. Puteai întrezări la el puțină omenie, milă și chiar bunăvoință. Prin ei mai aflam vag despre cele ce se întâmplă afară. De la o vreme apăruse o echipă de supraveghetori, oameni stilați, cu o brumă de cultură, educați și pregătiți în școli speciale. Erau absolvenți de școli militare, dar nu primiseră încă gradul de ofițeri, fiind numai plutonieri. Șireți, bine instruiți, aceștia urmau să încerce alte metode de educare. Deschideau vizetele și stăteau minute întregi de vorbă cu noi, făcându-ne chiar confidențe, ne dădeau unele informații care aveau un caracter secret, ne cereau să le explicăm cuvinte radicale, intram în discuția unor teme pretențioase, recitau din versurile autorilor interziși. Toate acestea pentru a facilita o încredere , o mică apropiere. În planul lor urmăreau să ne cunoască pe fiecare în parte, cu lipsuri, calități ori vicii pe care le exploatau. Când te prindea cu o greșeală, cu o abatere de la regulament, te ierta mărinimos, își întindea însă abil lațul și încerca să te angajeze. De erau printre noi suferinzi, tovarășii veneau cu diferite pastile în buzunar, cu medicamente și pansamente. În acest mod se făceau cumva simpatici. Nu cunosc ce rezultate au recoltat din munca lor. Pot spune însă că toți cei din celula mea au rămas pe poziție, respingând ofertele și infiltrarea otravei marxiste. Mihail Munteanu Va urma