Adrian Georgescu

durerea m-a întins încă de dimineață și m-a răsucit soare îmi trece prin piele ca un piercing mi se cere părerea mi se cer bani / durerea vine de la sine mă dezbrac și

din autobuz lumea / se vede mai mică îmi beau fanta la geam copiii fac cu mâna oricărui trecător pe scaunul din spate două fete / mă întreabă când ajungem la patinoar le

când îmi plesnesc tâmplele sunt una și aceeași cu măseaua mea netratată

aștept acel ceva brațele care-mi lipsesc ciocnindu-se unul de altul privirea mea pusă la zid tresar și împing ușa în puncte egal depărtate în puncte egale înăuntru inima noaptea stelele

alte zile aceeași nevoie de a șterge totul în față altă cale absurdă de a-mi arăta că merg pe un val prea bine definit ca să mă mai zbat să mă schimb da adi tu o sa fii acolo o să aștepți ca

vreau să fiu mai bun să nu mă mai strige lumea pe stradă cu tonul ăla de care mi-e atâta silă vocile lor îmi plesneau urechile uneori fața / lângă mine se lasă mereu un spațiu liber / centimetrii

Născut din întâmplare.Ca o dovadă, dacă mai era nevoie de așa ceva, că universul este dominat de absurd și că existența noastră se auto-împinge pe sine spre neant în cel mai utilitarist mod, creând

toată lumea se uită la mine:::vorbește cu mine ca și cum n-aș fi mai mult decât un everybody\'s fool ca și cum ar fi totul ok::::așa de ok încât ajunge de fiecare dată să doară în general îmi

și iar s-a făcut luni și merg bezmetic la școală ca și cum până acolo ar fi un drum îngrozitor de lung dau cu capu\' de stâlpi mai mult din plictiseală drumul nu e așa de lung la dracu poate

pe ea am scos-o din poemul meu definitiv irevocabil și trist ca și cum mi-aș fi deratizat sufletul dar doar ca și cum ea n-a căzut prea mult sau poate chiar deloc oricum eu n-am știut nici

1. plouă la mine în baie țevile se sparg mai ca niște sticksuri andrei strigă la geamul din spate sunt diminețile alea goale când ți se urcă pereții în cap cu miros de cafea proastă și fețe

am închis sunetul cântărește-mă înainte să mă arunci în kilograme,în pounds,în tot ce vrei e o amețeală groaznică aici acum n-o să câștig nimic de-a valma aritmetică și fulgi de porumb nori

am pus capăt demente obsesii fum peste tot în margine tălpile pline de jeg nu tac aș vrea să tac înăuntru nimeni nu înțelege asta e mă uit în urmă sau sparg paharele de cristal ale mamei

mi-e silă mă asculți ? mi-e silă silă de tot cu literă mare cât reclama la ariel(ul) care n-o să mă scape de petele astea în vecii vecilor m-am obișnuit cu ideea da\' nu tac uite așa de-al

asta e strada mea pe aici nu trece nimeni de frică să nu fie înghițit și mie mi se pare marfă când nu mai am nimic de așteptat sau alții de la mine oricum la început căutam motive sau măcar

ceea ce privești nu e scris cu adevărat de mâna mea eu stau închis în spatele foii și mă întind până spre ochii tăi apăsați de lentile convexe de soare și palmele strânse în șuruburi de

becuri explodează-n pereți ochii mei ațintiți ilegal ochii mei ficși șiroind ca o rană deschisă încerc să respir tu știi asta departe în câmpuri de execuție oasele scrâșnesc regulat eu

priveliște cu blocuri și săli închise de cinema crăpate la colțuri e deja toamnă înăuntru și tot ce-mi doresc e să fugim din noi numai că eu nu mă pot ascunde decât în tine între degetele tale

mi-ar plăcea să știu cum se începe un poem dar în definitiv nu mai e vorba de mine îmi spuneai grăbită pe când îți treceau cartușele negre prin păr o să fie o nouă stare în noi uită tot ce

cartușe de zahăr scârțâie-n fum din creștet de viperă zburăm inegal întors sunt în rană cuțit abisal prin aer ne flutură pielea de scrum moloz în ecouri de gri solitar pământ despicat întins

zâmbește e cald și miroase a gaz o să ne plesnească vopseaua până la noapte asfaltul n-are aer condiționat zboară zmeul pictat obscen între stâlpi nori cu pancartă connex soare îmbrăcat