Adrian Firica

foarte elaborat acest pleonasm, care are o încărcătură echivalentă cu aceea a unui porem desprins din cotidian: cele trei referințe \"reper\" nu condiționează, ci implică și expică realul și cotidianul cuplând arealul extern, arealului sufletesc și mental.

un \"extrabugetar\" era foarte aproape spunând următoarele:
\"... pentru ultima oară (în calitate de sociolog amator cu vârstă activă) declar că: tirbușoanele nu sunt neapărat necesare; că e prima dată când aflu că diazepam se scrie cu “m” la sfârșit!); și că HotNews-ele (despre care multă vreme am trăit cu impresia că sunt un fel de alune de post!) sunt abominabile, costisitoare și inutile prin raport cu taxa inversă și că orice reglementare în materie este bine-venită /.../ până acum, toată viața mea (pleonastic!), am fost invitat să cred: crede-mă! mi se spunea și mi se mai spune și acum, deși e limpede că sunt de capul meu, însă ei cred altceva, deși mie mi se pare că n-au înțeles nimic din chestia cu pleonasmele, crede-mă!\".

cu uimire constat că autoarea a inversat, de la o vreme, taxarea: acum e mai scump!

aaa, autorul și mustața lui nu contează nici cât negrul de sub unghie; însă contează... opinia publică și, mai ales, efectele.

unul, Luigi Pirandello, zice cam așa în \"Unul, nici unul, și o sută de mii\":


“...
Pentru moment m-am gândit numai la trup și cum prietenul continua să stea în fața mea cu un aer de bănuială batjocoritoare, l-am întrebat, ca să mă răzbun, dacă el, la rândul lui, știa că avea pe bărbie o gropiță care i-o diviza în două părți nu tocmai egale: una mai reliefată aici, una mai adâncită dincolo.
— Eu? Cum așa? a exclamat prietenul meu. Am gropița aici, știu, dar nu cum zici tu.
— Să intrăm aici, la frizer, și o să vezi, i-am propus pe loc.
Când el, intrând la frizer, și-a dat seama cu uimire de defect și a recunoscut că era adevărat, a vrut să-și ascundă supărarea. A spus că, în fond, era un fleac.
Ei da, un fleac. Totuși am văzut, urmărindu-l de departe, că s-a oprit întâi în fața unei vitrine, apoi încă o dată, mai încolo, în fața alteia; și, mai încolo, încă o dată și pentru mai multă vreme, a treia oară, în fața unui gemuleț, pentru a-și examina bărbia. Și sunt sigur că, imediat ce a ajuns acasă, a dat fuga să-și vadă, în oglindă, mai bine, noua înfățișare cu defectul ei. Și n-am nici cea mai mică îndoială că, fie pentru a se răzbuna, fie pentru a continua o glumă care i se părea că merită să fie răspândită, după ce l-a întrebat pe vreun prieten al său (cum l-am întrebat eu pe el) dacă a observat defectul ce-l avea la bărbie, a descoperit cine știe ce alt defect, la frunte sau la gură, al prietenului său, care, la rândul lui... da, da!... aș putea să jur că, timp de mai multe zile, în nobila urbe Richieri am văzut (dacă n-a fost totul în închipuirea mea) un număr impresionant de cetățeni trecând de la o vitrină la alta, oprindu-se în fața fiecăreia și examinându-și, care un pomet, care coada ochiului, care lobul urechii sau nările. Și, chiar după o săptămână, un oarecare tip s-a oprit în fața mea, cu un aer rătăcit, ca să mă întrebe dacă era adevărat că, de câte ori începea să vorbească, își strângea, fără să-și dea seama, pleoapa stângă.
— Da, dragul meu, i-am răspuns precipitat. Și eu, vezi? Nasul îmi atârnă spre dreapta, dar știu asta singur; nu e nevoie să mi-o spui tu. Și sprâncenele? Ca niște accente circumflexe! Urechile, aici, privește, una mai în afară decât cealaltă. Și aici, mâinile: plate, nu? Și articulația strâmbă a degetului mic, și picioarele? Ãsta, ăsta de-aici, ți se pare că e ca ăstălalt? Nu, așa-i? Dar știu asta singur și nu e nevoie să mi-o spui tu. Cu bine.
L-am lăsat acolo și am șters-o. După doi pași, l-am auzit că mă strigă.
— Ps!
Foarte calm, cu degetul, mă chema spre el ca să mă întrebe:
— Dacă nu te superi, mama ta n-a mai avut alți copii după tine?
— Nu: nici înainte, și nici după, i-am răspuns. Singur la părinți. De ce?
— Fiindcă, mi-a spus, dacă mama ta ar mai fi avut un copil, acesta ar fi fost, în mod sigur, tot băiat.
— A, da? De unde știi?
— Uite: femeile din popor spun că, atunci când unui nou-născut părul i se termină la ceafă într-o codiță ca a ta, următorul născut va fi băiat.
Mi-am dus o mână la ceafă și, cu un rânjet înghețat, l-am întrebat:
— A, am o... cum ai zis?
Și el:
— Codiță, dragul meu, i se zice la Richieri.
...”

Domnule Nanu,
este bine că unii oameni mai iubesc și cartea și că nu ascund acest viciu inofensiv.

vreau să vin în întâmpinarea eforturilor dumneavoastră aducându-mi și eu contribuția: de exemplu eu consider că toate lucrurile au o măsură.
așadar unele măsurători se fac în metri liniari, alte măsurători se exprimă cu cinzeaca (cinzeaca e unitatea de măsură pe a unei anumite stări, care pe măsură ce se consumă cinzecile aduc euforia și buna dispoziție.
unii folosesc și expresia: la o cinzeacă; sau... numai o cinzeacă; ori... preț de o cinzeacă.

am o rugăminte... ca să localizez bine unde este \"Popasul prietenilor\" completați în clar expresia:\"... la circa o cincizeci de metri de poarta cu clopot a acestuia, ...\"

Șerbane...
numai expresii vulgare folosești:
Va-t’en... și altele.

data trecută, nu mai știu când!, îmi spuneai să-mi las copilul de capul lui; păi asta am făcut!

bun poem!

în versul cel mai de-al treilea \"virtualmente\" este un concept greu ingurgitabil.
dă-l în trăznet!

am citit ascultând Burnin\' Hell al răposatului John Lee Hooker; o masă la vremea ei face cât zece femei

intri-n priviri trupul gol mână de carne strângi ca hârtia-n foc degete pui trăind departe și-aproape te-ntinzi pe lucruri
auzi.

se macină sângele pentru o clipă \'ntrebi ce gândește zăpada între fălcile soarelui nu mai vorbești despre moarte
taci.

sapi liniște câine după osu-ascuns erai copil copiii puneau dorințele pe care le ții în secret
se-mplinesc.

azi e de făcut de la un timp libertatea-i o formă de pumn închizi și-aștepți nu-ți mai amintești nicio rugăciune
odată.

știi una cu îngerul mai spuneai Tatăl Nostru și-ntrebai ce-ți aduce când va fi să coboare din cer îți doreai o carte
cu poze.

duminica mirosea a tămâie naftalină și vin nu ploua
niciodată...

durerea umflă sub piele un șarpe sătul căutându-și culcuș arunci îi faci loc ești balon înalți văzutele cicatrici sunt virgulele vesele-ntr-o frază lipsă
cu sens.

Ioan,
\"citatele\" citate de mine sunt tot articolul lui Manolescu.
cu greu am putut pricepe cine este autorul cărții.
n-am priceput dacă merită să cumperi cartea și dacă te alegi cu ceva după asta.
o să fac efortul să-mi caut esoterismul. dacă-l găsesc, ți-l dau cadou!; poți să te speli și pe cap cu el... sau cu Manolescu. ai grijă să nu-i încurci.

Claudiu,
mulțumesc!

aaa,
Monica, bătrânica era în autobuz, voia să coboare unde poftea ea.
de exemplu: eu am acum 25 de milioane de dolari; am trecut de testul medical; plec în cosmos; după o oră le spun ălora să deschidă ușa... pentru că vreau să cobor.

și eu am mers pe jos, la serviciu, în iarna anului \'84, peste câmp, unșpe kilometri (școlile erau închise!) - directorul școlii, când m-a văzut, a crezut că vede un film S.F.; ceea ce nu l-a făcut să vadă seria a doua a filmului, atunci când, numai la două săptămâni distanță, același director, \"ne scotea\" la cules de bumbac: erau cam -22 de grade, că așa este aici, în câmpie, însă era soare iar copiii claselor mici nici nu păreau să priceapă...
vom mai vorbi despre asta, presupun, fiindcă fetele din clasele de liceu nu au mai făcut față, mai apoi, politicii de natalitate... ș.a.m.d.

dar... să vorbim despre modul sublim în care domnul Manolescu prezintă cărți și cum vede el lucrurile din punctul de vedere \"unescian\" - tocmai am o poză cu statuia lui Lenin, care se dă pe derdeluș în stânga bisericii... știm noi care, iar micuțul Lenin a căzut cu năsucul în zăpadă.

*
… cu Dr. Germán Adolfo De la Reza Guardi nu mă mai văzusem din vara lui \'84; se făcuse \'90-vara și tot pe lângă librăria Eminescu am dat unul de altul: “ha! si-am spus ca numai voi suntiesi in stare sa fasiesi bancuri si caricaturi si revolusion cum trebuie si mai bine decat alsii din toata lumea” – Germán* devenise “Dr.” fără să mai treacă prin Paraguay (țara lui de origine) însă nu rămăsese colț al lumii prin care să nu fi trecut...

[Avionul nu-i decât o cușcă în care te bagi de bună-voie: mănânci, bei, citești, schimbi o vorbă-două; un fel de arest iresponsabil asumat. Lucrurile sunt asemănătoare când vine vorba de un tren, un vapor, un autobuz, taxiul sau propriul automobil. Ajuns undeva te bagi într-un hotel (altă carceră!) și cobori în sală ca să joci pocker; urmează-ntoarcerea... la origini. Nu-ți trebuie multă imaginație ca să faci un astfel de exercițiu.]


**
liberté égalité fraternité REPUBLIQUE FRANÇAISE LA POSTE 3.80 pe fond albastru și un căpșor feminin cu celebra căciuliță care-i ține părul (ca să nu-i zboare!) alcătuiesc “marca” înlesnitoare care a permis călătoria MESAJULUI pe care l-am primit... în tot sufletul MEU

planurile feței utile ale cărții poștale sunt separate de celebrul Tour Eiffel: care-n vârf are o șatampilă (PARIS CAPUCINES R. CAPUCINES 1er 19 h 5 – 8 1999); iar jos alta (*DPI BUCUREȘTI * BIROU SCHIMB * 2 10 AUG 1999 9 – PM)

în josul mijlocului e o semnătură “Yvon” sub care scrie Paris – France – Imprimé en CEE; iar în stânga jos sunt niște cifre și niște bare de cod

sus (în stânga!) scrie clar:
Couleurs et Lumière de France
75 – PARIS
L\' Horologe du Musée d\' Orsay
(Photo Serge Le Manour)

“Dragă Adrian,
aici este splendid, dar
Matei** suferă că nu se poate
da în leagăne (sunt legate
cu lacăt. Funcționează cu program și contra cost). Ne
întoarcem pe 15 și am vrea să locuiesc civilizat, numai
eu și copilul. Te rog să gă-
sești o soluție.

Pe curând,
I...a”

toate cărțile poștale au câte o față nevăzută!

[Tată, numai în vise îți găsești câinele, îmi spune Matei*** – ieri “am stat” pe mess cu el toată ziua și-am descusut împreună Stalker, Solaris și Oglinda și ce ne-a mai căzut sub mână: Cernobâl, aiureala tungusă și Ostrov (care nu i-a spus mare lucru).
Tată, mi-a zis el iar, să știi că-i preferabil să ceri cuiva cu nesimțire un lucru (o sumă mare de bani, să zicem, așa cum am să-ți cer eu ție acum!) decât să-i faci o măgărie după care să-ți ceri mii de scuze; iar ăsta-i numai începutul, iar dacă iese rău, înseamnă că încă n-am terminat ce voiam să-ți spun... după cum mă știi tot cu picioarele pe birou stau cât pot de mult, orice altceva fiind, după mine, un semn al debusolării.]


***
pedalatul e exercițiul necesar pentru inhalarea aburilor de lene

pedalatul numai aparent e un pact; obsesivitatea îl plasează unde-i e locul

[Am zis eu că biblioteca seamănă cu un salon de masaj? Am martori că n-am zis asta:
– William Ockham, care era brici, oricât a fost el de nominalist – la cap și-n obiceiuri!;
– dragul de Pico della Mirandola, care a fost așa de eclectic-iluminist-umanist, încât a zis că decât să-i ia săriții de pe fix capul, mai bine-i să stea închis în casă plin de Oratio de Hominis Dignitate;
– Athanasius Kircher cel așa de iezuit, încât a devenit raționalist până-n măduva oaselor spunând și demonstrând că ciuma e produsă de un microb, nu că ar fi o pedeapsă trimisă de Cel de Sus, toți trei, fără excepție, au fost obligați de niște zurbagii să “călătorească”, deși ei aveau alte opțiuni... “de muncă și viață”.
Cioran?! Hm! Sunt mort după tropăiala lui abulică și mă bucur că-mi dă voie să-l însoțesc... fie și “la nimereală”!]


Note:
* Germán, coleg al meu de facultate, care la întoarcerea dintr-o vacanță petrecută-n Suedia mi-a stigat în față: batrineee, sosialismul capitalist e o irasionala; ca sa traiesti trebuie sa impingi toata siua carucioare intr-un mare magasin, dupa care nisi sa dormi nu mai esti in stare.
** Matei de șase ani, fiul meu, care multă vreme, obstrucționat de mamă-sa să mă vadă, îmi lăsa “scrisori” în cutia de poștă, sau mi le vâra pe sub ușă.
*** Matei acum, care-mi spune că și-a descoperit vocația.

desigur...
DESIGUR, Pisica, Tot și Eu suntem de acord cu totul; ne tece prin minte să regizăm numai finalul spumei zilelor.

problema este că nu vrea Nimeni să-mi treacă prin minte și să spună ce am spus mai sus.

(Anne, eu știu barul ăla de prin \'71, numai că după aia o luam la dreapta (numai eu știu de ce!)

Din nefericire autoarea studiului nu a avut bucuria să pună mâna și să se-nfrupte dintr-o variantă originală a baladei porcului – astfel de variante circulă încă pe sub mână, și chiar trec din mână-n mână, prin lumea inițiaților, indiferent de regiunea sau zona spațiului mioritic de pe unde-i culeasă.
Baladele originale, denumite și “din sânul cocinei”, conțin două elemente esențiale, pe care variantele “urbane” (din care face parte și varianta propusă nouă de cercetătoare) fie le desconsideră, fie, din ignoranță, nu le conțin.

În primul rând este vorba de elementele emblematice, trei la număr, ale oricărei balade originale a porcului: șunca, burta și ceafa. În absența acestor elemente, așa cum le-am denumit eu, “emblematice”, orice derivată imaginativă devine posibilă și conduce la alunecări în alte lumi ale poeticului carnal. Apelativele “scroafo” și “porcule”, ca să dau numai două mici exemple, nu mai au substanță – nici narativă, nici metaforică, nici simbolică. Faptul garav este că se pierde “originea”, dându-se curs unor elemente de decor și altor chestiuni neesențiale.
Așadar, dacă dați peste aceste elemente emblematice, este clar că vă aflați în fața unei variante plămădite în sânul cocinei.

Al doilea lucru pe care-l aduc în atenția celor interesați de aceste probleme, este că geniul creator din sânul cocinei a reținut și a pus în evidență – în variantele originale ale baladei! – integritatea ființei porcului deopotrivă cu emanațiile și continuitatea acestei ființe dincolo de corpul fizic al porcului. Foarte puțini acordă atenția cuvenită piftiei. Piftia nu este altceva decât axa de la râtul la coada porcului, cu extensiile auditive (urechile) și cele ale sustenabilității “eșafodului porcin”, am spus copitele. Toate acestea, după amalgamarea din creuzetul acela alchimic, sunt depuse în eșantioane reprezentative pentru ceea ce denumim: băgatul râtului, de la coada porcului, sau călcat în copitele porcului.
Tot în această categorie se înscrie rasolul de limbă de porc. Încă din timpul preparării el te învăluie cu o emanație divină. Nefericirea face ca oamenii să dea năvală, astfel încât în scurt timp nu se mai alege nimic, oamenii rămânând să tânjească după emanațiile limbii altui porc... cine știe când i-o mai veni și ăluia sorocul?!

eu sunt, încă, sub efecul placebo al compoziției: de la titlu, până la ultima strofă.

trebuia să pregătești șase-șapte trilioane de felii de pâine cu unt, ca să ajungă pentru fiecare pământean.

insistența arătării/indicării locului pentru recluziune: \"dincolo e camera albă\" mă face să asociez spusele autoarei cu faptul că nu-i nevoie să ne uităm fix în soare, ca să simțim că este lumină, ori să punem mâna pe pântecele unei purtătoare de făt pentru a ne convinge ce va să urmeze.

cine nu se poate abține, să poftească-n camera albă!
imaculata concepțiune e un concept controversat, însă controversa e alimentată de \"băgători în seamă\", nu de cei cu mintea-ntreagă.

un excelent poem despre însărcinarea pentru a naște.

Joi
Ra
e un poem pacifist
uite un rezumat
(joi)
era neincifrată fără impresii
nu făcea promisiuni din altă lume
o aparență cu chip de plafonieră nefericită rămasă fără bec
împietrise la mijloc

Notă
toate polițiile și secretele servicii tâmpite nu au înțeles că evidențele sunt mai ușor de catalogat folosind literele, nu cifrele (simbolic vorbind).
să-și explice ei de ce am eu dreptate!

\"E mai rǎu decât dacǎ o mamǎ ar ieși în stația de autobuz și ar începe nitam-nisam sǎ-și laude copilul, cǎ ce frumos și nemaipomenit este el.\" mi se pare a fi conversia conținutistă a conținutului.

în rândurile ce urmează \"nu am\" să scriu cu majuscule și nici de frică \"n-am\" să pun semne ghidante pe piatra mea de mormânt

așadar

coperta este un sacrilegiu adus femeii aceleia care a pozat
ea este foarte frumoasă

așadar
era atât de frumoasă încât acei schilozi au schilodit-o

așadar
avea mâini-oase-piei-priviri

așadar
așadarei perspectiva i-a fost rasă

așadar
e finalizată

dacă dai cu note-n mine, păi nici eu nu rămân dator - nu-mi stă-n fire!

poftim două pleonasme provenite din \"anatomia marină\": marea cu sarea și una mare, nesărată.

cu alte cuvinte: o promisiune nesfârșită și o porcărie indezirabilă.

doamnele mele,
ușurel, că-mi iese indecența din fire și-ajung în pragul extazului nemărginit.
evident că, în calitatea mea de lider administrativ al slăbiciunilor omenești, m-am gândit că la atâtea grade minus (lipsă!), e cazul să iau o măsură... o doagă-n plus nu poate decât să facă un bine, desigur.

m-ai văzut că stau cu periuța de dinți în mâna-ntinsă spre tine și, când colo! în loc să-mi pui ceva Colgate, calci tubu-n... roțile bicicletei.

de ghilimele-mi mai arde mie?

partea asta m-a tentat, mai mult decât altele: \"Pe coperta cărții cu sonete o mână de femeie exprimă Renunțarea... În această bulă de aer proaspăt pe care imaginea mâinii cu degete lungi de femeie, atingând cu vârfurile lor lungi deschisul unei cărți, o deschide, în această bulă de aer creată astfel în ordinea cotidiană și umilitoare a vieții mele - VOI SCRIE\"

îmi sună a Renaștere, nu a Renunțare, însă te privește... direct și personal!


1. Comentariul meu asupra textului tău:

nu mă pot opri din admirație. cum dai peste citatele astea?

2. Contribuția mea originală:

\"Pagină subțire de jurnal

ingrată soartă mai au și copacii – le asociem imaginea unor părinți ce-și recuză copiii: bietele frunze!

la fel cuvintele – unora nici nu le dăm dreptul să existe dincolo de intențiile noastre: le confundăm cu niște baricade; mă trecusem cu bună știință-n rândul mironosițelor – subcategoria odioaseler – căutând metafore și cu lumânarea.

n-ar fi prima dată când te vrei mare cu valuri – numai că o faci mutește; de teama consecințelor.\"