Proză
Mustața lui Jean-Luc
3 min lectură·
Mediu
Jean-Luc avea o mustață pe care o purta tot timpul în portofel. Nu făcea un pas fără mustața lui și pe unde se ducea, pe acolo se lăuda cu ea. Ce-i drept, avea și cu ce să se laude!
Atât de cunoscută devenise mustața lui Jean-Luc, încât, cu timpul, lumea uită de Jean-Luc și vorbea numai de mustața lui.
Aceasta ajunse curând pe prima pagină a ziarelor, buletinele de știri începeau cu mustața lui Jean-Luc, veneau reporteri de peste tot să îi ia interviu mustății lui Jean-Luc și mustața era fericită. Ce-i drept, avea și de ce să fie!
Din contractele de publicitate, mustața lui Jean-Luc ajunsese să-și cumpere casă, mașină, ba chiar și un teren de golf, unde invita în weekend alte mustăți la fel de celebre.
Acum mustața lui Jean-Luc crescuse mare și nu mai avea loc în portofel. De altfel, nici nu se mai cădea ca Jean-Luc și mustața lui să stea împreună fără ca relația dintre ce doi să fie oficializată. Nu mai vorbim de faptul că și statutul social nou creat începuse de acum să fie o piedică destul de serioasă în calea conviețuirii dintre ei. Jean-Luc simți această depărtare și se tot întreba ce ar putea face pentru a-și recupera mustața.
Începuse să îi trimită scrisori de amor, în care îi explica de una și de alta, dar mustața era prea ocupată cu ședințele foto și cu partidele de golf ca să mai aibă timp să le citească, necum să mai și răspundă la ele. În plus, mustața lui Jean-Luc părea că dă semne de îndrăgostire sau, cel puțin, așa spuneau comentatorii de știri mondene.
Jean-Luc, care nu citea de felul lui știri mondene, nu avea habar de amorul, real sau născocit, al mustății sale, continua să creadă într-o posibilă relație între ei doi, relație care devenea însă, cu fiecare zi, tot mai improbabilă, ca să nu zicem imposibilă.
Ei, și cum întâmplarea face ca lucrurile să se aranjeze astfel încât noi să înțelegem ceva din acest aranjament, iar dacă nu înțelegem, măcar să-l admirăm, așa cum admirăm, de pildă, un aranjament floral sau unul orchestral, iată că într-o zi, Jean-Luc trecea cu autobuzul chiar pe lângă terenul de golf al mustății sale. Și cum privea Jean-Luc pierdut pe fereastră, așa cum privea el întotdeauna pierdut, ce să vezi? Mustața lui stătea pe o terasă amenajată chiar la umbra unor copaci de la marginea terenului de golf. Numai că mustața lui Jean-Luc nu era singură. Nu, nici nu își găsise un alt stăpân, așa cum s-ar putea crede. Pentru că mustața lui Jean-Luc era demult pe picioarele ei și nu mai avea nevoie de stăpâni.
Mustața lui Jean-Luc stătea pe terasa cea frumos amenajată în compania unui superb păr pubian, tânăr și blond, așa cum numai cei tineri și de neam ales mai poartă în zilele noastre. Soarele strălucea sus pe cer, două privighetori stăteau pe umerii părului pubian și îi cântau mustății lui Jean-Luc arii din opere celebre. Aceasta își dădea ochii peste cap și părea fericită. Chiar și râsul ei, cu dinții strălucind în soare, arăta același lucru. Nu mai era nici un dubiu, mustața lui Jean-Luc era îndrăgostită, întocmai așa cum scriau ziarele mondene.
Atunci Jean-Luc înțelese că nu mai era nicio șansă în a-și recăpăta mustața și plecă mai departe cu autobuzul, privind în gol cu nostalgie.
054.591
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- remus eduard stefan
- Tip
- Proză
- Cuvinte
- 557
- Citire
- 3 min
- Actualizat
Cum sa citezi
remus eduard stefan. “Mustața lui Jean-Luc.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/remus-eduard-stefan/proza/13929002/mustata-lui-jean-lucComentarii (5)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
RG
RGrechesan gheorghe✓
Povestea e hazoasă și pitoresc de absurdă...f.f.tare musteața lui Jean-Luc, al naibii păr pubian trendy; o schiță patafizică, în buna tradiție Vian+Urmuz despre cum ajungem să ne părăsească mustățile
0
AKpe mine cam la pataniile nasului fugit de acasa, al lui gogol, m-a dus cu gandul.
asa cum ziceam si altadata, te prinde bine stilul asta.
A
asa cum ziceam si altadata, te prinde bine stilul asta.
A
0
ACe foarte glumeț textul, cand am inceput să citesc eram sigur că vei sfarși prin a o prezenta pe prietena ta doamna mustată, dar se pare că m-am inselat. am citit pe răsuflate fiind foarte curioasă de sfarsit. mă asteptam sincer la un hapy end, dar se pare că a fost hapy doar pt mustață...fain, chiar mi-a plăcut
0
DNDe ce ? Pentru că la Gogol, nasul era un fenomen singular și anormal, pe când la Boris Vian dimpotrivă, personalizarea diverselor lucruri e cât se poate de firească. La fel e și aici, unde o mustață și un păr pubian stau la masă pe o terasă, fără să pară că încalcă legile naturii.
Diferența o face umorul, care aici străbate printre rânduri. Autorul, ce-i drept, are cu ce să se laude!
:)
Diferența o face umorul, care aici străbate printre rânduri. Autorul, ce-i drept, are cu ce să se laude!
:)
0
AFaaa, autorul și mustața lui nu contează nici cât negrul de sub unghie; însă contează... opinia publică și, mai ales, efectele.
unul, Luigi Pirandello, zice cam așa în \"Unul, nici unul, și o sută de mii\":
“...
Pentru moment m-am gândit numai la trup și cum prietenul continua să stea în fața mea cu un aer de bănuială batjocoritoare, l-am întrebat, ca să mă răzbun, dacă el, la rândul lui, știa că avea pe bărbie o gropiță care i-o diviza în două părți nu tocmai egale: una mai reliefată aici, una mai adâncită dincolo.
— Eu? Cum așa? a exclamat prietenul meu. Am gropița aici, știu, dar nu cum zici tu.
— Să intrăm aici, la frizer, și o să vezi, i-am propus pe loc.
Când el, intrând la frizer, și-a dat seama cu uimire de defect și a recunoscut că era adevărat, a vrut să-și ascundă supărarea. A spus că, în fond, era un fleac.
Ei da, un fleac. Totuși am văzut, urmărindu-l de departe, că s-a oprit întâi în fața unei vitrine, apoi încă o dată, mai încolo, în fața alteia; și, mai încolo, încă o dată și pentru mai multă vreme, a treia oară, în fața unui gemuleț, pentru a-și examina bărbia. Și sunt sigur că, imediat ce a ajuns acasă, a dat fuga să-și vadă, în oglindă, mai bine, noua înfățișare cu defectul ei. Și n-am nici cea mai mică îndoială că, fie pentru a se răzbuna, fie pentru a continua o glumă care i se părea că merită să fie răspândită, după ce l-a întrebat pe vreun prieten al său (cum l-am întrebat eu pe el) dacă a observat defectul ce-l avea la bărbie, a descoperit cine știe ce alt defect, la frunte sau la gură, al prietenului său, care, la rândul lui... da, da!... aș putea să jur că, timp de mai multe zile, în nobila urbe Richieri am văzut (dacă n-a fost totul în închipuirea mea) un număr impresionant de cetățeni trecând de la o vitrină la alta, oprindu-se în fața fiecăreia și examinându-și, care un pomet, care coada ochiului, care lobul urechii sau nările. Și, chiar după o săptămână, un oarecare tip s-a oprit în fața mea, cu un aer rătăcit, ca să mă întrebe dacă era adevărat că, de câte ori începea să vorbească, își strângea, fără să-și dea seama, pleoapa stângă.
— Da, dragul meu, i-am răspuns precipitat. Și eu, vezi? Nasul îmi atârnă spre dreapta, dar știu asta singur; nu e nevoie să mi-o spui tu. Și sprâncenele? Ca niște accente circumflexe! Urechile, aici, privește, una mai în afară decât cealaltă. Și aici, mâinile: plate, nu? Și articulația strâmbă a degetului mic, și picioarele? Ãsta, ăsta de-aici, ți se pare că e ca ăstălalt? Nu, așa-i? Dar știu asta singur și nu e nevoie să mi-o spui tu. Cu bine.
L-am lăsat acolo și am șters-o. După doi pași, l-am auzit că mă strigă.
— Ps!
Foarte calm, cu degetul, mă chema spre el ca să mă întrebe:
— Dacă nu te superi, mama ta n-a mai avut alți copii după tine?
— Nu: nici înainte, și nici după, i-am răspuns. Singur la părinți. De ce?
— Fiindcă, mi-a spus, dacă mama ta ar mai fi avut un copil, acesta ar fi fost, în mod sigur, tot băiat.
— A, da? De unde știi?
— Uite: femeile din popor spun că, atunci când unui nou-născut părul i se termină la ceafă într-o codiță ca a ta, următorul născut va fi băiat.
Mi-am dus o mână la ceafă și, cu un rânjet înghețat, l-am întrebat:
— A, am o... cum ai zis?
Și el:
— Codiță, dragul meu, i se zice la Richieri.
...”
unul, Luigi Pirandello, zice cam așa în \"Unul, nici unul, și o sută de mii\":
“...
Pentru moment m-am gândit numai la trup și cum prietenul continua să stea în fața mea cu un aer de bănuială batjocoritoare, l-am întrebat, ca să mă răzbun, dacă el, la rândul lui, știa că avea pe bărbie o gropiță care i-o diviza în două părți nu tocmai egale: una mai reliefată aici, una mai adâncită dincolo.
— Eu? Cum așa? a exclamat prietenul meu. Am gropița aici, știu, dar nu cum zici tu.
— Să intrăm aici, la frizer, și o să vezi, i-am propus pe loc.
Când el, intrând la frizer, și-a dat seama cu uimire de defect și a recunoscut că era adevărat, a vrut să-și ascundă supărarea. A spus că, în fond, era un fleac.
Ei da, un fleac. Totuși am văzut, urmărindu-l de departe, că s-a oprit întâi în fața unei vitrine, apoi încă o dată, mai încolo, în fața alteia; și, mai încolo, încă o dată și pentru mai multă vreme, a treia oară, în fața unui gemuleț, pentru a-și examina bărbia. Și sunt sigur că, imediat ce a ajuns acasă, a dat fuga să-și vadă, în oglindă, mai bine, noua înfățișare cu defectul ei. Și n-am nici cea mai mică îndoială că, fie pentru a se răzbuna, fie pentru a continua o glumă care i se părea că merită să fie răspândită, după ce l-a întrebat pe vreun prieten al său (cum l-am întrebat eu pe el) dacă a observat defectul ce-l avea la bărbie, a descoperit cine știe ce alt defect, la frunte sau la gură, al prietenului său, care, la rândul lui... da, da!... aș putea să jur că, timp de mai multe zile, în nobila urbe Richieri am văzut (dacă n-a fost totul în închipuirea mea) un număr impresionant de cetățeni trecând de la o vitrină la alta, oprindu-se în fața fiecăreia și examinându-și, care un pomet, care coada ochiului, care lobul urechii sau nările. Și, chiar după o săptămână, un oarecare tip s-a oprit în fața mea, cu un aer rătăcit, ca să mă întrebe dacă era adevărat că, de câte ori începea să vorbească, își strângea, fără să-și dea seama, pleoapa stângă.
— Da, dragul meu, i-am răspuns precipitat. Și eu, vezi? Nasul îmi atârnă spre dreapta, dar știu asta singur; nu e nevoie să mi-o spui tu. Și sprâncenele? Ca niște accente circumflexe! Urechile, aici, privește, una mai în afară decât cealaltă. Și aici, mâinile: plate, nu? Și articulația strâmbă a degetului mic, și picioarele? Ãsta, ăsta de-aici, ți se pare că e ca ăstălalt? Nu, așa-i? Dar știu asta singur și nu e nevoie să mi-o spui tu. Cu bine.
L-am lăsat acolo și am șters-o. După doi pași, l-am auzit că mă strigă.
— Ps!
Foarte calm, cu degetul, mă chema spre el ca să mă întrebe:
— Dacă nu te superi, mama ta n-a mai avut alți copii după tine?
— Nu: nici înainte, și nici după, i-am răspuns. Singur la părinți. De ce?
— Fiindcă, mi-a spus, dacă mama ta ar mai fi avut un copil, acesta ar fi fost, în mod sigur, tot băiat.
— A, da? De unde știi?
— Uite: femeile din popor spun că, atunci când unui nou-născut părul i se termină la ceafă într-o codiță ca a ta, următorul născut va fi băiat.
Mi-am dus o mână la ceafă și, cu un rânjet înghețat, l-am întrebat:
— A, am o... cum ai zis?
Și el:
— Codiță, dragul meu, i se zice la Richieri.
...”
0