Adrian A. Agheorghesei

Mă uit la cerul înserat de ciori, ceața miroase a ceai cu pâine prăjită, și îmi amintesc de tine, iubire cu ochi negri ca spatele lui Dumnezeu, mi-amintesc de tine, iubire, de tine cea cu

Prolog: Omul e un loc periculos. Geneza: Cine se rătăcește în om împletește păpuși din pământ, sare și gol, le suflă, dă nume, scrie porunci și trimite potop. Frigul: Hărțile inundă

Prin ora-n care tâmplarii cioplesc mese în tâmple și scaune în inimă, mai trece așa, ca din întâmplare, câte o așchie pe lângă puținii noștri oameni. Atunci toamna începe să usture

Inima, acest muşchi de pământ şi scânteie, inima - această formă în formă de tine pe care nu ai s-o vezi niciodată deşi ţi-e lipită de carne şi oase; inima ta bătând neîntrerupta

Poate că doar atât avem şi doar atât e, eşti ce faci, faci ce eşti, dar nu ştii în ce ordine; restul e insecta cadavrului tău, cimitirul creşte şi fără tine, şi fără alţii, dar nu ştii

1. Cândva, mama mi-a spus ce să fac, ea împletea un copil, eu povestea, amândoi eram fusul nimănui. 2. De-atunci mă înspăimântă numai şi numai şubrezimea cuvântului, zborul picioarelor

frunza căzând pe mormânt. Numai din ea, din ea numai cândva un deget va netezi părul copilului.

Când m-am născut, mama a plâns păsări mov, mi-a sărutat ochii până m-a lăsat fără ei; tata era mândru de mine şi cu mine, mă alerga portocaliu prin cimitire, atât de mult îi plăcea să fugim

Și uite așa, un frate de sânge spirtuit îți face rafturi în carne, lăsându-te să mori pe casa scării, ca un somn eșuat în veceu după ce-a înghițit toată morala vieții. Moartea nu întreabă pe

Și uite, Maniri, că aerul s-a-mblânzit, fi-ți-ar zâmbetul pe gura mea să-ți fie! Te-aud culcată-n mine cum respiri beteală, pe degete mă numeri, pe tâmplă inelarul schiază, în osul său

A venit o zi când era să mă nasc și chiar m-am născut; n-am putut lepăda celulele și n-am putut nici măcar să ratez de unul singur. De multe ori, era cât pe ce să mor, dar n-am fost

Trec oamenii pe stradă ca niște berze, au fracturi deschise și ochii în buzunare, trec oamenii cu capul sub flecuri viguroase, unii prin alții, de parcă după măruntaiele celuilalt îi așteaptă

Păi mi-aș mânca obrazul, mâna, și sufletul. Obrazul, pentru că acolo m-ai sărutat prima oară, mâna, pentru că a scris despre tine, sufletul, pentru că sunt deja în sufletul tău. Restul l-aș

După muncă, de vreo două ori pe săptămâna, mama îsi schimba hainele şi mâinile şi pleca la madame Polercă; când se-ntorcea, braţele ca mămăliga rece îi erau pline de sacoşe cât mine, cu umerii

Demult, de mult, trebuia sa-mi transform aripile în picioare, zborul în pași, trebuia să sufăr mai singur. Acum, în cartierul meu plutesc gândaci negri, copiii scot limba și râd la ei.

Suntem prelungirile altor oameni, ștechere în prize cu găurile pline de dorințe; fiecare vrea câte ceva de la fiecare, reflexia absențelor și-a prezențelor; căutăm să ne înțelegem prin

Cuvântul crește gloanțe în consoane, Din ochi lila – conturul unui zid, Sunt gratuit, ateu și plin de toane, Cer aprobarea să devin livid! Ofer la schimb poeme de amor Și-n frunți de popi

Fâlfâilă este un pretext. Fâlfâilă este un iepure gras și roz. Când își fâlfâie urechile, undeva în lume se produce un transplant de inimă. Cauzalitatea asta meschină are șase fețe și două

„Îmi crapă capul. Parcă cineva mi-a băgat un tirbușon într-un ochi și înaintează în sus. Încerc să-mi pipăi fruntea, dar palmele nu ajung acolo. Și bărbia parcă mi se desface, îmi simt gingiile

Aș vrea să am curajul să-mi omor singur câinele bolnav de cancer, să-l privesc de jos în roșul ochilor și să-i spun „cam asta-i, prietene”. Ar fi cel mai bun antrenament pentru oamenii de