Adrian A. Agheorghesei

err: nu de sens ar trebui...

Viorica, de abia acum am citit comentariul tău. Mulțumesc pentru felul în care te-ai apropiat de text.

Nicolae Popa, firește că poezia are nevoie, în primul rând, de cititori. Dar are nevoie și de critici. Din mai multe perspective, nu neapărat tehnica ori progresul/regresul. Mulțumesc de popas!

Silvia, totul e perfectibil. Observațiile tale sunt binevenite. Mulțumesc pentru apreciere|!

Alina Mihai, din motive pe care le-ai subliniat și tu, în trecere au ba, nu am să mai discut chestii stilistice. Spun doar că "drumul până la tine e mai lung cu un mormânt" trebuie înțeles atât al propriu, cât și la figurat (apar gropi/morminte noi - fizic. Nu se snes trebuie/ar trebui să se discute. Am luat ce era de luat din intervenția ta, pentru care-ți mulțumesc!

Acum multi ani, Elena Munteanu a fost prima persoană care mi-a comentat un text pe un site literar. Îmi spunea să las spațiu după fiecare semn de punctuație.

Acestea sunt momentele în care îti dai seama de adevărata măsură a lucrurilor.

Dumnezeu s-o odihnească!

ce gândea în secret - tautologie
noaptea dimineții - facil și plat


Astăzi, însă,
în noaptea dimineții,
nu se mai auzea decât - (decât ce?)
o strigă izbindu-se-n mine
cu aripile de toți pereții.

Mi-a plăcut, scos din context:

"Am stins rând pe rând
toate luminile.
Urma să aibă loc întâlnirea
mereu amânată cu sinele."

Mie mi-a plăcut joaca asta aparentă, dar și alegoria fumatului, care poate fi extinsă până la nivel de tabu.

Radule, mai întâi, dacă tot faci afirmații de genul "dpdv lexical, se simt (eu simt) lipiturile. sigur, poți invoca (LA MINE UNUL, FARA SUCCES) argumentul...", nu mai pune, frate, "părere" în capul comului, pune și tu "verdict" ori "am spus. punct!", pen' că dacă pornești la drum cu chestii ca "orice ai spune, eu rămân ce-am fost - flegmatic" orice discuție e încheiată înainte de-a fi început.

Apoi, când te contrazici (singur, evident) în 15 rânduri, eu ce să mai spun?
"îmi pare un monolog a cărui sinceritate în intenție (firește) n-o contest ---> la fel, peste tot se simte crisparea (ți-o zic ca simplu cititor). unele replici par de actorie pură, evident prefabricate".

În rest, dacă ești de acord că, în poezie, e mai important cum spui decât ce spui, orice text e cel puțin bănuibil de travaliu (tehnic), iar cu puțină înverșunare, orice text e scos drept artificial, și dus în pixeli publici, spre lapidare. Câtă vreme există tropul, metafora și alte instrumente lirice, nu există text firesc, există doar manieră firească de-a fi scris. Remember that!

Peste toate, mi-e dor de vremurile noastre bune, când împărțeam virtual un butoi de bere și, din când în când, eram geniali - unul ca poet, altul ca critic. Deh!

Lavinia, Ottilia, mă bucur că ați rezonat.

Claudiu, "e la fel de enervant ca poemele lui komartin cu tatuca. adica mie personal, fazele astea corasonice, scrise intr-un stil ultraserios si semisensibil nu-mi plac."

- s-a-nțeles. Nu-ți plac.

"'drumul pana la tine e mai lung cu un mormant' pe mine nu ma incarca cu nimic. in a doua strofa vezi ca e somatea, nu somata."

- pe mine mă încarcă. Cu siguranță încarcă textul cu măsura reală a dispariției. Poate și pe alții îi încarcă. Poate și lacul codrilor albastru nuferi galbeni... La noi în cartierul de acum 15-20 de ani, se spunea "somata". În lipsa unui argument al autorității, cine hotărăște cum e corect? Chiar și cu acel posibil argument, tot realitatea care naște fenomenul câștigă.

" de la televizor pana la etajera, in strofa doi, imi place cum descrii, inainte de asta insa, e peticit de locuri comune sau chestii mult prea abstracte care-mi lasa impresia ca le-am mai vazut in alte texte. adica deja cand scrii ceva abstract cu duminici semeni cu toata lumea (ca atunci cand scrii despre coaste si tample). pseudosemilamentarea din strofa 3 e de-a dreptul enervanta, chestia cu 'scriu prost' pentru ca stii de fapt voiam sa fiu ceva dar am devenit altceva."

- când cineva îmi reproșează că aduc cu cineva dpdv lexical - "cand scrii ceva abstract cu duminici semeni cu toata lumea (ca atunci cand scrii despre coaste si tample" - de obicei nu răspund. Când afirmația este extinsă și devine argument de sine stătător, mă gândesc bine, apoi zâmbesc.

"pseudolamentarea" - știi, Claudiu, deplasându-mă scurt, e ciudat un lucru:

suntem atât de obsedați să nu fim patetici în texte, încât unii, pe lângă faptul că ajung la osul poeziei cerebrale/tehnice/ismică/poetizării etc, uitând pentru ce și cine scriu, au tendința degrabă vărsătoare de verdicte ce includ automat orice urmă de emoție ori sinceritate (neacoperită de acest prim strat de falsare, care e metafora in sine) în urna lacrimilor. Ori în hora lamentărilor. Deci, da, acolo mă lamentez, firește.

Versul cu crucea (ți s-a maturizat) poate că e o exprimare hazardată. Ori puțintel teribilistă. Nu știu.


Mulțumesc de timp, observații, și de acel 35 la sută de.

Da, mult mai bine. Ca dovadă, a fost scos din atelier. Pe viitor, ferește-te de poetizare - nu împrumuta stare poetică. Încearcă să scrii daor când ai ceva de spus, dezvoltă-ti propriile tale instrumente poetice, ferește-te de locuri comune și plate. Nu abuza de metaforă - când nu se impun, când nu sunt folosite pentru a capta sensul din nonsens, ele (metaforele/tropii) sunt primul nivel de falsare. Cu timpul, vei scrie credibil. Consider că ai talent și că vei reuși.

Succes

Dacă ai scoate/reformula: "aripa de libelulă" - ducleag / "fruntea lunii" - genitiv romantic, clișeic / "telefon în ceruri" - superficial, teribilist, face dezacord ideatic si lexical cu restul textului/ "să-mi umezesc deșertul dintre gene
și adu o zambilă
să mi-o așez pe sicriu când nu mă vede nimeni" - patetic, școlăresc/ "praf de stele"- megaclișeu - textul ar putea ieși lejer din atelier.

Finalul e frumos.

D-le Silișteanu, așa cum am spus în prima parte a comului, nu mă prea interesează cișicum, ciencucare. Eu doar am apreciat un text, nu m-am fericit; adică nu e ca și cum m-am udat.

Are textul acesta un farmec ludic și grav în același timp, ostentativ. Si nu e vorba de imagini. Probabil e vorba de filtrul criptic, care pare că lase cititorul până în hol, apoi îl pofește afară.

Cam simplist finalul. Și nu mă refer la nivel expresiv neapărat.

Nu știu cinecucine, cecumcând, dar mie îmi place satira directă (personală, ca să-i zic pe nume) combinată cu satira lirică din final (i-aș spune cultă, dar mi-e teamă de cuvânt). Și versificație este bună (cu excepția versului opt, care scârțâie nițel - greșea des).

Căci tot vei ști a nemuririi hartă
Când sufletu-i de trup să se despartă ?!

Ori poate-n piatră veșnicii sculpteze - (să) sculpteze

Aritmie vers 4, vers 14.

De admirat felul în care combini jurnalul de călătorie cu literatura. Imaginea, experiența nouă, de ce nu - revelația, bucuria etc le îmbini plăcut pe cronologia brută; plăcuit, firesc, fără exces de metaforă. Aceeași senzație mi-a lăsat-o și "Cu bicicleta la Troia".

E un text scris într-o manieră naturală și inedită în același timp. Aș tăia "gri"ul din versul final - mi se pare că patetizează nițel + faptul că "zile gri" e prăfuit.

Mi-a plăcut finețea cu care aduc surplus informatic (pseudo)repetițiile (atunci când e cazul). Aici, de exp:

"și în urmă și-nainte
e un drum tăiat de sănii
sunt răscruce cu picioare
iute viscolul mă șterge
și rămân tăiat de sănii" - unde între vs 2 și 5 apare un raport (direct) de subordonare tematică, dintr-un procedeu stilistic indirect. Sper că nu m-am bâlbâit prea rău.

Fain.

și smulge cărnii mele
sufletul meu - aș tăia "meu"...

Sunt câteva chestii comune, dar ele sunt amortizate de autenticitatea ansamblului.