Adrian A. Agheorghesei

De nu știai un fapt deja,
Îl spun acuma tuturora:
E și nevasta altuia,
E și cu ora.

Felicitări, Silvia! Ai muncit mult pentru el! Felicitări și aprecieri și pentru Adrian Suciu și Vlad Turburea.

D-le Gorun, dușmănia pe care mi-o purtați numai credibil nu vă face să fiți. Comentariul d-voastră e plin de mici prostii, care mai de care mai filosofice, cum ar fi "În discursul patetic există mai multe straturi de metaforizare" -extradordinar! Ce descoperire! Și ce bine că numai în discursul patetic există straturi.

În rest, mai vorbim.

Leonard, apropo de "polologhii", acum îmi ții tu una, vizavi de cum ar trebui să fie poezia, cum că adevărul nu-i poezie și nici poezia, adevăr, despre cum "cum"-ul trebuie să bată "ce"-ul, punți de legătură, stilistică vs ideatică și alte chestii pe care, să recunoaștem, le știu destui de mulți, de multă vreme.

Maniera pe care am abordat-o în text e una frustă, iar în unitatea doi am vrut să spun câteva lucruri simple (nu inedite - căci oare ce mai poate, azi, fi inedit?), nu să mă fandosesc liric.

Ideea cu străinul privind îngăduitor e alta - aceea că ar fi bine dacă s-ar întâmpla asta. În fine.

Un lucru mai spun - să știi că poezia e compusă din bucăți uriașe de banalitate. Unele trec pentru că sunt spuse altfel, altele, nu, pentru că, pe lângă faptul că-s banale, sunt și banal spuse.

Poanta e că textul e cât se poate de real. Adică, tot ce scrie acolo s-a-ntâmplat. Nimci ironic, mai degrabă cinic; nimic pseudofilosofic. Nu toți poetizăm oniric, așa cum nu toți avem bască.

A, și versul 8 ar putea fi refăcut (p-unde - nițel forțat). Poate ar merge fără "p" - tocmai unde îl călcase...

He he, faină pseudofabula. Alertă, cu ritmul - trohaic - perfect ales. Versificație foarte bună (totuși v 2, emisithul 2 parcă scârțâie), contextul face rimele, și nu invers etc. Bun.

Leo, tot ce ține de gândac e însuși textul. Ori motorul său. O fi fără prea mult simț artistic (care simț artistic este o unealtă de primă mână î.c.c.p poetizarea. Iar faptul că mă îndemni să pornesc la drum folosindu-mă de câteva versuri care au ca axă valorică imaginea, simpla compunere de imagini, îmi întărește finalul răspunsului pentru tine)), dar dacă ți se pare și pueril, dă-mi voie să privesc, de data asta, cu puțină neîncredere cititorul Ancuța.

Vasile, știm toți, cred, că nu există interpretări bune, ci doar interpretări. Peste vreme, chestia e valabilă chiar și pentru autor. Atunci când se scrie fără frica/gând de/la cititor (și aici vin categorisirile lor), există imperativ un raport de corespondență între lirism și rațiune, între literă și cuvânt. Simbioza pe care o intuiești în comul tău, între uman și sălbăticire, ținută cumva în frâu de atașament (să-i spun "iubire"?), simbioză rezultată într-un moment de slăbiciune - când hrăneam sau eram hrănit - ( "Nu știu cum l-am înghițit –/ poate când mă jucam țară, țară, vrem ostași! cu ventriculele tale/ ori poate când mă alintai între unghii ca pe o vrabie de vaselină) e conștientizată și privită cu luciditate lirică. Probabil asta e miza acestui text. Mulțumesc de comentariu și de semidezambiguizare.

Radu, e vorba despre un gândac pe care îl înghiți atunci când ești slab, gândacul EaEl înoată prin tine și tu începi să visezi cartofi (prăjiti, copți, fierți), pe care-i dormi lângă o ladă de bere și un text poetic pe care încerci să-l penetrezi cu cleștele.
Nu neg că textul ar avea lipsuri, dar nu cel de sens.

Ce mă atrage la textul ăsta e faptul că, după ce primul nivel expresiv cade, valoarea lui (a textului) de adevăr este una probată. Și posibilă. Ultima unitate, care, după a mea părere, e motorul creativ,(aș spune că textul e scris de la coadă spre cap) e foarte puternică, aparent spontană și categorică. Dezâmblânzirea lumii. Prin cuvânt și cuțit. Prin cuvânt. Prin cuțit.

Radule, s-a citit, s-a notat, s-a mirat.

Marian, spui tu: clișeul = "... o sărăcire a unei idei – sărăcire care derivă din proasta înveșmântare a ideii în cuvinte". Cu alte vorbe, apud M. V., când trântești expresia (scrii, să zicem, neinspriat), când trântești expresia ideii, spuneam, sărăcești, în fapt, ideea (acuratețea ideii?)... Să spunem că am căzut de acord până aici. Însă ce urmează de aici, respectiv - odată cu sărăcirea ideii apare și clișeul, tre' să fii de acord cu mine că extensia nu stă în picioare. De aici analogia mea cu marii clasici, o analogie în oglindă, pentru că (și sper că e la nivelul bunul simț să admitem), pentru că, ziceam, avem o sumedenie de exemple în bibliotecă, unde marele X, la nivel expresiv, dă cu ideea de toți pereții, dar nu cade în "clișeism". Au "sărăcit" ideea, dar au făcut-o în felul lor. Sper că e de la sine înțeles că nivelul comparației eu - ei (ori textele mele - ale lor) rămâne doar la stadiul de principiu. Iar aici: "la ei înveșmântarea în cuvinte a celor câteva mari idei ale umanității e genială", nu mai argumentezi; ăsta e un sofism prin generalizare. Deci, nu văð confuzia.

Legat de "și'. Treci puțin de dex - lașa dex-ul pentru cei care cred că deține adevărul suprem; în speță - nuanțele limbii. "Și"ul de acolo are, categoric, nuanță de finalitate. Când îi spui unuia, succint, ce ai făcut într-o zi, urmărești finalitatea acelei zile pe care o subliniezi prin conjuncția finală: m-am trezit, am mâncat, job, m-am intors acasă, am făcut un duș, am citit 50 de pagini, ȘI m-am culcat. Dacă ar lipsi "si"-ul, ai lăsa loc de mai multe. Ori, ceva mai ilustrativ: bla bla bla, ȘI cu asta, basta. În aceste cazuri, "și"ul nu mai stabilește raporturi. Și gata :).

Cu aceeași plăcere...

err: ""„pojghița amintirilor" - în general, nu folsoesc genitive. Sunt facile și, de cele mai multe ori, palte" --> "„pojghița amintirilor" - în general, nu folosesc genitive. Sunt facile și, de cele mai multe ori, plate.

Marian, dacă prin clișeu înțelegi "E o sărăcire a unei idei – sărăcire care derivă din proasta înveșmântare a ideii în cuvinte", atunci, cred ca ești conștient - marii clasici au scris, preponderent, clișeic. Apoi, dacă definim fiecare propria noastră concepție despre "clișeu", o punem pe tava pretenției de adevăr, putem (de)clișeiza, argumentat, absolut orice scriere, nu? Deci, te citez, mă lași? Cum adică "„să spui... vieții, viață,/câinelui, câine/omului, om/și morții, moarte”" e clișeu? Ca alții, consideri cumva că principiul idențității (pe care se bazează ideea strofei doi) e, în fapt, un mare truism, prin extensie, un megaclișeu?

"„pojghița amintirilor" - în general, nu folsoesc genitive. Sunt facile și, de cele mai multe ori, palte. La momentul ăla, mi s-a părut firească sintagma și, oarecum, impunătoare. Acum, nu mi se mai pare așa. Da, acolo tre' schimbat/șters.

"2. Finalul e de-a dreptul bombastic, inovativ fără a fi pragmatic (citește „pragmatic” dpdv etimologic)," - finalul e exact ce-am vrut să fie - raport materie-spirit, necesitatea transformării materiei în vederea... și de aici continui tu. Dacă îti place, încă, să-i spui bombastic, e ok. Dar are miza lui.

3,4 pas.

"5. V5 și v6 din s1 sunt exprimate greoi „Ar fi cel mai bun antrenament pentru oamenii de după/și pentru moarte”" - vino tu cu o topică/reformulare mai bună, care să-i servească exact ideii.

6. „și”-ul din s2 nu are niciun rost (citește și noician și „nenoician”)" - cum nu are nicun rost? Dacă nu exista, acțiunile se suprapuneau și, mai ales, nu aveau finalitate. "Și"ul oferă finalitate - un concept de bază al textului.

7. Revenind la final: cum dreaq să vina asta cu postu’ viermilor?? - la asta am răspuns mai sus.

Felicitări tuturor celor implicați în proiect!

err: nu de sens ar trebui...

Viorica, de abia acum am citit comentariul tău. Mulțumesc pentru felul în care te-ai apropiat de text.

Nicolae Popa, firește că poezia are nevoie, în primul rând, de cititori. Dar are nevoie și de critici. Din mai multe perspective, nu neapărat tehnica ori progresul/regresul. Mulțumesc de popas!

Silvia, totul e perfectibil. Observațiile tale sunt binevenite. Mulțumesc pentru apreciere|!

Alina Mihai, din motive pe care le-ai subliniat și tu, în trecere au ba, nu am să mai discut chestii stilistice. Spun doar că "drumul până la tine e mai lung cu un mormânt" trebuie înțeles atât al propriu, cât și la figurat (apar gropi/morminte noi - fizic. Nu se snes trebuie/ar trebui să se discute. Am luat ce era de luat din intervenția ta, pentru care-ți mulțumesc!

Acum multi ani, Elena Munteanu a fost prima persoană care mi-a comentat un text pe un site literar. Îmi spunea să las spațiu după fiecare semn de punctuație.

Acestea sunt momentele în care îti dai seama de adevărata măsură a lucrurilor.

Dumnezeu s-o odihnească!

ce gândea în secret - tautologie
noaptea dimineții - facil și plat


Astăzi, însă,
în noaptea dimineții,
nu se mai auzea decât - (decât ce?)
o strigă izbindu-se-n mine
cu aripile de toți pereții.

Mi-a plăcut, scos din context:

"Am stins rând pe rând
toate luminile.
Urma să aibă loc întâlnirea
mereu amânată cu sinele."

Radule, mai întâi, dacă tot faci afirmații de genul "dpdv lexical, se simt (eu simt) lipiturile. sigur, poți invoca (LA MINE UNUL, FARA SUCCES) argumentul...", nu mai pune, frate, "părere" în capul comului, pune și tu "verdict" ori "am spus. punct!", pen' că dacă pornești la drum cu chestii ca "orice ai spune, eu rămân ce-am fost - flegmatic" orice discuție e încheiată înainte de-a fi început.

Apoi, când te contrazici (singur, evident) în 15 rânduri, eu ce să mai spun?
"îmi pare un monolog a cărui sinceritate în intenție (firește) n-o contest ---> la fel, peste tot se simte crisparea (ți-o zic ca simplu cititor). unele replici par de actorie pură, evident prefabricate".

În rest, dacă ești de acord că, în poezie, e mai important cum spui decât ce spui, orice text e cel puțin bănuibil de travaliu (tehnic), iar cu puțină înverșunare, orice text e scos drept artificial, și dus în pixeli publici, spre lapidare. Câtă vreme există tropul, metafora și alte instrumente lirice, nu există text firesc, există doar manieră firească de-a fi scris. Remember that!

Peste toate, mi-e dor de vremurile noastre bune, când împărțeam virtual un butoi de bere și, din când în când, eram geniali - unul ca poet, altul ca critic. Deh!