Cănutză (II)

Parcă-l arde, parcă-l trece câte-un frig pe la scufie
pe tăpșan cu apă rece, cu vițele peste mie;
s-a trezit că-i cresc la coarne incredibile din ceafă
într-un hal de să-i întoarne viziunea geografă,

colăcite peste față, arse-n vârful de ureche
lucitoare-a dimineață și mai nouă și mai veche,
că și-a spart în trei carcase o arteră, dobitocul,
tocma` p`-unde îl călcase o iluzie cu tocul.

I-a trecut, pupat pe frunte - Doamna Dochia trăiască!
pășunând pe la cărunte cu pretenția de iască
și acum, umflat la gușă, mângâiat pe arătură,
arătarea bătăușă saltă jugul și înjură

cum ce-ar face și ce-ar drege celor ce-l ating de-amu,
dar din gâțile lui blege ce ați vrea să iasă?! - ”Muu”!