(La finele anului de grație erai stors de vis ca o rufă)

La finele anului de grație erai stors de vis ca o rufă. Ai ieșit din curte trăgând după tine ca pe niște conserve priviri de toate felurile și greutățile. Duioasă și ușoară, privirea Anei. Mândră și ponderată, a lui Dragu. Uimite și strălucitoare, ale bătrânilor. Erai un adolescent cu oase de sticlă, mișcări de păpușă mecanică și dimensiuni de sperietoare. Aveai șaisprezece ani, un metru optzeci și cinci și șaizeci de kilograme sub hainele devenite prea largi, prin care lumina se strecura conturând cu cruzime o siluetă subțiată și instabilă. Leica îți atârna de gâtul cu vene pronunțate. Fața năpădită de puf ca mătasea porumbului, ceafa ascunsă sub pleata aspră de mânz îți dădeau un aer de făptură ectoplasmatică. Prima reacție a străzii a fost țipătul ascuțit al unui copil. Se juca în iarbă cu niște cărăbuși de mai. Expresia fețișoarei terorizate avea să devină mai târziu emblema primei expoziții personale și marca ta înregistrată. Apoi s-a făcut liniște, uriașul s-a surpat în șanț, câțiva pași mai încolo, și niște vrăbii au început să îi ciugulească din palma deschisă spre cer, cozonacul. S-a făcut liniște și întuneric. Multe zile. Când ai deschis ochii lumina unui panou rotund ca acela de la dentist te-a mușcat de retină. În brațul drept aveai perfuzie. În brațul stâng altă perfuzie. Pe frunte și piept, electrozi. În cap un gol imens presărat cu fragmente de imagini aleatorii și frânturi de voci obsesive. Ai constatat cu un fel de stupoare resemnată că nu simțeai nimic. Pielea ta devenise un sac transparent al cărui unic rol era să te țină adunat. Apoi s-a facut din nou liniște și întuneric. Și încă un an a trecut. ___ N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.