O trilogie mare, mijlocie și mică
la Mircea Cartarescu
Anticanonice (critica literara,Tritonic,2009), Tandru si rece (roman, Cartea romaneasca, 2007);Homo imprudens (eseuri de literatura comparata, Editura Muzeului Literaturii Romane, Bucuresti, 2006), Eroismul eminescian (Istorie si critica literara,Editura Perpessicius, Bucuresti, 2003) Colaborari cu poezie,proza, eseu si cronica literara in Adevarul literar si artistic, Arca, Caiete critice, Cuvantul, Feed-Back, Literatorul, Luceafarul de dimineata, Observator cultural, Oglinda literara, Poezia, Steaua,Tomis,Ziarul de duminica, Ziua literara. Membru USR Anticanonics (literary criticism, Tritonic, 2009)Tender and Cool (novel, Cartea romaneasca, 2007), Homo imprudens ( essays on comparative literature, Romanian Literature Museum Publishing House, Bucharest, 2006),"Listening to the Skies" (poetry, Arca Publishing House, Arad, 1995), "Conquering the Laughter" (poetry, Mirador Publishing House, Arad, 1996), "The Inventions Saloon" (poetry, Multimedia Publishing House, Arad, 2002); Eminescu's Heroism (literary criticism, Perpessicius Publishing House, Bucuresti, 2003); Collaborations with poetry, essay and literary reviews at magazines like: Arca, Caiete critice, Cuvantul, Feed-Back, Literatorul, Luceafarul, Observator cultural, Oglinda literara, Poezia,Steaua,Tomis, Ziua literara. hamsun10@yahoo.com http://felixnicolau.blogspot.com/

Orbitorul lui Mircea Cărtărescu este reprezentativ pentru cum o operă literară poate să irite prin excesul de frumusețe. Exces constând în înlănțuiri de imagini cu încărcătură barocă, adesea chiar rococo. Autorul nu are noțiunea ritmului, a limitei, pulsul scrisului său este unul egiptean, și asta în vremuri americane. Propunând paradigme, nu simple imagini, Orbitor se construiește prin aglutinare infinită și orgie lingvistică. De la un instantaneu uluitor, se trece la procesul de contagiune universală; uluiala este apoi ghiftuită cu neologisme de extracție biologică, chimică, astronomică etc. Mai mult, o imagine-simbol cum este cea a fluturelui apare în Aripa dreaptă, în Corpul și în Aripa stângă – și nu numai ea. Apăruseră ele încă în scrierile de tinerețe. Scriitorul știe că mai are la dispoziție sute de pagini și atunci, spre epatarea cititorului, înaintează letargic, cu recurențe, sinuozități și valuri de confetti care frânează demarajul narațiunii. Acest procedeu al repetiției infinit sugestive era folosit încă de Thomas Mann, autorul german mizând pe aluzie, iar nu pe spirale policrome și polisemantice. S-a vorbit în cazul acestei trilogii de mirifica libertate a naratorului. De acord. Cu precizarea că această manevrare libertină a procedeelor naratologice se restrânge la câteva stratageme. Deși nu întâlnim rupturile de ritm și experimentalismul năvalnic al romanelor fluxului de conștiință de la începutul secolului al XX-lea, Orbitor se citește mult mai greu. Strategia, care curând se dovedește stratagemă, constă în descrieri exhaustive ale unui fapt real, ori în developări coșmarești. Senzația este că acțiunea se desfășoară în amonte, avansarea căznită a pseudo-intrigii fiind compensată de exploziile poematice și de filmarea lentă a gesturilor cu alură de mit.
Exemple: privindu-se în oglindă, copilul-narator se vede descompus în stil cubist – reflectarea este privită cu o lanternă magică: „Imi vedeam în geamul galben, sub floarea triplă a fantasmei lustrei, fața subțire ca o lamă și ochii cu cearcăne violete sub ei”. Fața este asimetrică: „Cealaltă jumătate, însă, surprindea și înspăimânta: ochiul era aici mort și gura tragică, și lipsa de speranță se întindea pe întreaga piele a obrazului ca o eczemă” (Aripa stângă). Portretul, voit deformat ca de o oglindă convexă, este parmigianin – descriptivul deviază spre compoziții horror. Construind asemenea arhitecturi oniric-ezoterice, autorul se lasă în voia epitetului, a pastișei, a enumerației și a metaforei. Mircea Cărtărescu este obsedat de metafora stratificată și, în consecință, etalată în fraze-anacondă, în perioade.
O altă caracteristică este faptul că trilogistul nu-și folosește simțurile, ci le multiplică prin transcendere. Propriu-zis, senzorialitatea sa este suprareală: „Nu mai trăiesc nimic cu adevărat, deși trăiesc cu o intensitate de care simplele senzații n-ar putea da seama. Degeaba deschid ochii, căci nu mai pot vedea. Degeaba încremenesc în fața ferestrei mele ovale, încercând să prind sunete. E ca și când n-aș avea doar câteva simțuri, ci miliarde, fiecare altfel, fiecare adaptat pentru alți stimuli” (Corpul). De aici refuzul plierii pe realitate și onirismul teratologic, gen Lautreamont. Unele imagini sunt superbe, altele, însă, cele mai multe, obositoare.
Scriitorul român foarte rar își poate folosi simțurile fără să devină comercial. În consecință, se face saltul la extrema opusă, rezultând constructe abstracte ori onirico-suprarealiste. Meritul lui Cărtărescu este distanțarea de abstract, pentru că el chiar are viziunea unor făpturi, peisaje, amintiri. Vina lui este că le repetă în mod obsesiv de la un volum la altul, încercând să creeze o simultaneitate a viziunii în mintea cititorului, dar și să stoarcă de sens orice figurație. Astfel, lectorul nu mai rămâne cu nimic de făcut. Tot ce i se cere este să fie capabil să urmeze scriitura în slalomul ei printre cuvinte prețioase și halucinații supraetajate, iar apoi să contemple bouche bée. Și Boris Vian denatura realitatea, însă el a avut inspirația să scrie cărți scurte, pe care le-ai vrea mai lungi. Orbitor este un megapoem barochizant care ar fi fost mirobolant dacă s-ar fi mulțumit cu 300, hai 400 de pagini. Așa însă, devine imperialist, infinit ca o stepă și înspăimântător ca un arabesc ce nu poate fi cuprins integral decât din avion. Mă duce gândul la acel savant din Frații Karamazov căruia, odată ajuns într-un fel de Purgatoriu, i se cere să parcurgă un catralion de kilometri. Distanța i se pare aberantă, așa că reacția proaspătului răposat este să se întindă într-o rână și să aștepte.
Neinteresat de prezent și viitor („Viața mea e deja trăită și cartea mea e deja scrisă, căci trecutul e totul, iar viitorul nimic” – Corpul), Cărtărescu își sudează simțurile într-un megasimț: „Sunt un singur mare organ de simț, deschis asemenea crinilor de mare, filtrând prin carnea albă a nervilor mei turbioanele acestei unice vieți, unice mări ce mă hrănește și mă conține” (Corpul). Sinteza senzorială nu va duce la suprapuneri-substituiri sinestezice, ci la filtrarea exuberantă a unei realități devenită simplu pretext.
Laitmotivele cărții: visarea cu picioarele sprijinite pe caloriferul cald sau rece, după anotimp, și privitul pe fereastra camerei din blocul de pe veșnicul bulevard Ștefan cel Mare; recapitularea istoriei fabuloase a neamului de bulgari (Badislavii) imigrat la Tântăveni; insectele cu rol de semnalizare benignă sau malignă: fluturele și păianjenul; liftul care urcă lent printre etajele devenite straturi ale hiperlumii. Toate aceste laitmotive, pe lângă funcția lor repetitivă, dobândesc o încărcătură obsesivă și contribuie la diminuarea romanescului. Cărtărescu nu agreează dialogul și tensiunea narativă. Este captivat exclusiv de dialectica amintirilor de clan și personale. Fără să se afle în căutarea timpului pierdut, scriitorul nu transcrie depunerile unei memorii afective, ci redimensionează iluzoriu datul real, obținând proiecții halucinant-simbolice pe cortexul creierului său. Căci da, secretul este să vezi-auzi-miroși cu creierul și să gândești-imaginezi cu ochii-limba-nasul-urechile. Nici umorul nu este partea solidă a acestei scriituri. Chiar atunci când redă o vorbă de duh, un banc, Cărtărescu nu se poate abține să nu explice ce și cum, dizolvând hazul. E curios cum un scriitor atât de exigent cu publicul său, poate sa-și subestimeze cititorii tocmai la acest capitol.
Controversata Aripă dreaptă, ultimul tom al trilogiei, apărut în 2007, i-a dezamăgit pe mulți dintre fanii primelor două volume. Mi se pare normal, dacă ținem cont că aici intriga începe să prizeze realitatea, să cadă din mit, eres și imaginar în cotidian, indiferent dacă prezent sau trecut. Dar mi se pare și anormal, pentru că realitatea este prizată doar în doze mici. Tot halucinogenele vechi predomină. Chiar dacă se vorbește despre lipsurile suferite de români în timpul comunismului, comparațiile și alegoriile stufoase nu au dispărut. Construind „istoria trecutului”, oamenii „înaintau fără să știe spre ce, absurd, ca un animal care ar avea toate organele de simț în partea dinapoi și și-ar privi la nesfârșit dâra de bale lăsată în urmă”. Revoluția din ’89 este anunțată de un fulger orbitor deasupra Bucureștiului: „lichen cenușiu și prăfos lăbărțat pe Bărăganul fără sfârșit” pe care se află un tron masiv, inscripționat cu arabescuri. Pe tron – un antropoid radiind o lumină de curcubeu. Tot angrenajul vuiește ca un elicopter. Deci un fel de apocalipsă anunțată de „carul lui Dumnezeu și călărimea lui”. Până și când năucita-de-stat-la-cozi mamă vestește că se întâmplă ceva la Timișoara, copilul-narator-cameraman are timp să-i filmeze detaliile fizionomice: „în jurul pupilelor, irișii ei au irizații împletite complicat, fibre de ocru și fibre de cafeniu, zone de ambră și zone de violet”.
Orbitor este o carte mare, mijlocie și mică. Pasaje fremătătoare, sclipind ca un foc de artificii, scene de eres și orgie păgâne montate la un loc cu cadre statice aride și prețioase până la exasperare. Din păcate, Orbitor este o trilogie, iar nu un roman bine rotunjit; din păcate autorul ei este un poet în proză și prozator doar atunci când își aduce aminte că poezia actuală nu mai trăiește sub soarele sublimului și al literarității înfocate. Oricum, Mircea Cărtărescu ar putea fi un mare povestitor-evocator – e doar o chestiune de stilizare. Dar pot fi oare stilizate făpturile fabuloase din jad sculptate de vechii maeștri chinezi?
Rămânem tot pe muchia controversei privind finalitatea demersului scriitoricesc: scriitorul scrie pentru el însuși (Gaëtan Picon) – ba nu, scrie pentru public (Jean-Paul Sartre).
Cum sa citezi
felix nicolau. “O trilogie mare, mijlocie și mică.” Revista, Poezie.ro, https://poezie.ro/revista/2008/05/o-trilogie-mare-mijlocie-si-micaComentarii (29)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
Moto:
„Astfel, lectorul nu mai rămâne cu nimic de făcut. Tot ce i se cere este să fie capabil să urmeze scriitura în slalomul ei printre cuvinte prețioase și halucinații supraetajate, iar apoi să contemple bouche bée.” (Felix Nicolau)
„S-a vorbit în cazul acestei trilogii de mirifica libertate a naratorului. De acord. Cu precizarea că această manevrare libertină a procedeelor naratologice se restrânge la câteva stratageme.” – iată o confuzie ușor de intâlnit în mediile culturale de la nord de Dunăre. Așadar, familia de cuvinte plecând de la „liber” și „libertate” și axate pe vechiul „laissez faire, laissez passer”, cum ar fi liberal, neoliberal, libertarian etc. se confundă, adesea, și încă la case mari, uneori, cu „libertin”. Cuvântul în cauză este un neologism împrumutat din limba franceză, având, ca substantiv, două sensuri succesive: a) sec. XVII-XVIII (la început) = (autor de) discurs liber-cugetător, chiar ateist b) începând cu a doua jumătate a secolului XVIII = liber căutător de plăceri trupești (și ateu în timpul liber). Ori, despre maniera de a scrie trilogie a d-lui Cărtărescu se pot spune multe, numai că ar fi „libertină”… nu.
„O altă caracteristică este faptul că trilogistul nu-și folosește simțurile, ci le multiplică prin transcendere.” – pot să pariez că termenul „trilogist” (prin care înțeleg „autor de trilogii”, evident) nu se regăsește în nici un dicționar al limbii române. Să-l considerăm un „hapax”? Sau primă ocurență … și să-i acordăm astfel drept de cetate?
si nu e importanta cronica, ci fenomenul orbitor. daca tot s-a vandut atat de bine, as face intrebare tuturor---cati au citit Orbitor-ul? acu-i acu
Am citat ad literam din textul dvs. tocmai pentru că voiam să se vadă foarte bine sensul pe care l-ați conferit expresiei. Ori din păcate nu e acela că Mircea Cărtărescu „i-o trage suspansului si chiar creativitatii” ci (iar aicea îmi permit să reconstruiesc eu fraza inițială, cu permisiunea dvs.): „libertatea de a manevra procedeele naratologice se restrânge la câteva stratageme”. Nu am nici cea mai mică îndoială, însă, că ar fi cu putință să fi dorit să lăsați o oarecare libertate de manevră a semnificației frazei dvs. tocmai pentru a sugera intromisiunea lui M.C. în prăpastia creativă (fr. - precipice).
Cât despre „trilogist”… Nu pot verifica chiar acum, nu am nici un DEX la îndemână și nici un Dicționar de Neologism pentru că nu sunt în țară, acum, dar, vorba lui Casanova, je gage que je devine că nu prea are cum să existe nici de când hăul, nici de când pârâul, râul sau ramul. În mod sigur nu există în franceză – edițiile CUF pentru Eschil se referă la acesta, de exemplu, ca „auteur de trilogies”. Poate că există în italiană (are aerul, de ce nu…), dar eu nu l-a întâlnit nici aici, nici aici. Mint, m-am întâlnit cu el în engleză, dar niciodată într-un studiu despre Sophocle. În ceea ce privește folosirea unui cuvânt sau construcții care sunt permise în alte limbi, mă gândesc la faptul că o minimă prudență este necesară. Franceza, de pildă, permite „tres superieur a qqc” – dar mă îndoiesc profund și la 90 de grade că un editor poezie.ro iar permite această licență unui greenhorn de nivel 0 pe motiv că este posibil în franceză să... Așadar, hapax sau primă ocurență, „the first of many”? De psalmist, nuvelist, epigramist am auzit, de baladist de asemenea (ba chiar am și ascultat unul, toji), dar de tragedist, comedist, catrenist, haikuist și romanist (cu sensul de autor de romane) mai puțin. Adică de loc. probabil pentru că nu citesc destulă literatură. Și nici destulă critică.
Acum, „Orbitorul” – am cumpărat primul volum în iarna lui 97. Era destul de scump, ca și acum, și nu am fost impresionat atunci decât de secvența „scitică” a migrării Badislavilor. Mai mult, am fost destul de dezamăgit – asta până am citit „Jurmalul” lui Cărtărescu, pe care nu am avut bani să mi-l cumpăr, dar mi l-a împrumutat cineva pentru două zile. Atunci am înțeles (cred eu) mai bine cum și de ce scriitura era mai diluată tocmai pentru se voia mai densă – și mi-am adus aminte de un poem al lui Kavafis despre dreptul de cetate în republica ideilor. Nu mă îndoiesc că vă este cunoscut.
Dacă am citit sau nu „Orbitor”, asta nu mai știu…
scuze, Felix, ca m-am bagat, dar m-a derutat atitudinea domnului Munteanu
foarte amical
alberto, dear, nu fi impulsiv. dl munteanu a fost chiar elegant, comparativ cu injuraturile pe care le-am acumulat eu la viata mea
Însă acest subiect este „o altă poveste”, pe care ar trebui să o abordăm cu altă ocazie decât aceea a unui eseu critic despre Mircea Cărtărescu (până la urmă, trebuie să admit adevărul gol goluț – îmi place enorm, deși este inegal cu sine însuși. Dar aceasta o recunoaște și singur, în „Jurnal”). O scriu eu? Sau dvs?
Numai bine!
Total, complet și indubitabil de acord, Felix. :)
Ne-am cam dezumflat la ultimul volum, nu-i așa?!
Din motive neștiute nici până astăzi,
preferata mea rămâne \"Nostalgia\",
urmată de \"Travesti\"
și abia apoi...
in rest nu doresc sa te precipit cu prea multe complimente ptr ca ai putea sa ajungi sa ne apleci si tu mintile cu ceva romane din astea si azi miine voi avea 70 daca mai citesc citeva trilogii.... da , buna comparatia cu Vian!
iar romanul tau - tandru si rece si ehehehehe departe peste acoperisurile caramizii si pline de veverite......mi-a tinut de cald in aceste sapptaminii
iti voi scrie sper - tot doresc ca sa nu crezi ca tu ptr ca de, n-ai atatea pagini oi fi vrun necitit.....
iti doresc inspiratie, cel putin atita cita in acest articol
Prima parte a trilogiei lui Mircea Cărtărescu a apărut în limba germană sub titlul “Die Wissenden”. Cartea s-a bucurat de recenzii pozitive în foiletonul german. Recenzentul din SÜDDEUTSCHE ZEITUNG găsește scrisul lui Cărtărescu “obositor dar și stimulator”, pe când Andreas Breitenstein din ZÜRCHER ZEITUNG a rămas cu impresia că “parcă s-ar fi unit Kafka și Giger, de Chirico și Bruno Schulz”, iar în FRANKFURTER RUNDSCHAU proza autorului român este comparată cu “realismul Magic al lui Garcia Marquez\".
Traducătorul cărții, Gerhardt Csejka – originar din Banat, a primit de curând Premiul Traducătorilor al Fundației de Cultură a Landului Renania de Nord-Vestfalia tocmai pentru traducerea acestei cărți din lb. română în lb. germană. Premiul este dotat cu frumoasa sumă de 25.000 de Euro.
Ingolstadt, 08.06.2008
În primul rând, \"Orbitor\", ca și multe alte texte literare (post)moderne, poate avea multiple interpretări, dar, datorită felului în care este scris, poate fi înțeleasă numai dacă este citită într-un anumit fel. Chiar dvs. ați menționat că \"Orbitor\" este \"ca un arabesc ce nu poate fi cuprins integral decât din avion\". Poate că n-am înțeles bine recenzia dvs. și, deci, mă înșel, dar tot articolul pare să fie scris dintr-o perspectivă doar cu puțin deasupra solului. Într-adevăr, reușiți să aveți o perspectivă asupra romanului, știți unde să căutați citatele potrivite, dar nu reușiți să aveți acea vedere \"din avion\". Dacă mă gândesc bine, nici nu e voie să aveți o vedere \"din avion\" pentru că romanul e în așa fel făcut încât să hipnotizeze, să-și piardă cititorul în labirintul de detalii (de aici reiese foarte evident faptul că \"Orbitor\" este, într-un fel, un roman inițiatic). De altfel, însuși Cărtărescu a descris, cu altă ocazie, felul în care ar trebui citite cărțile lui: \"Omul postmodern trăiește într-un univers epidermic, în care gestul arhetipal de cunoaștere nu mai este scufundarea sub aparențe pentru căutarea profunzimii, ca în romantism și modernism, ci alunecarea pe suprafețe, mângâierea.\" Deși Cărtărescu se referea aici la literatura postmodernă în general, ce a zis se aplică cel mai bine printre postmoderniști chiar la Cărtărescu. Pentru a face o aluzie la alt pasaj din opera cărtăresciană (mai precis, \"Jurnal II\"), pot să spun că, în cazul romanului cărtărescian prin excelență (reprezentat, evident, de \"Orbitor\"), e mult mai indicat să aluneci \"pe suprafețe\" decât să examinezi metru cu metru literele de pe \"ghețarul paginii\", ca la un roman de tip \"balzacian\".
Așa cum reiese din propoziția anterioară, vreau să zic în al doilea rând că romanul cărtărescian nu este unul de factură \"balzaciană\". În paginile \"Orbitorului\" este foarte evident că romanul cărtărescian nu poate fi tratat ca un roman \"balzacian\"; altfel, în ciuda câtorva observații eventual pertinente, recenzia poate să iasă greșită din start din cauza unei persepective greșite. Într-adevăr, \"Orbitor\" are un grad de detaliu baroc (chiar \"rococo\", după cum dvs. ați spus), nu neg acest lucru. Dar, așa cum am zis și mai devreme, scopul acestor detalii este acela de a-l hipnotiza pe cititor.
În continuare ar mai fi multe de zis, dar, per ansamblu, este valabilă zicala \"fie îl iubești, fie îl urăști\". Dvs. nu trebuie să vă îngrijorați - mulți n-au reușit să capteze mesajul. În măsura în care vor exista mai mulți scriitori care să urmeze \"rețeta\" acestui roman, \"Orbitor\" va deveni o carte de cult, un simbol definitoriu al postmodernismului. Dacă nu, \"Orbitor\" va rămâne, ca și opera cărtăresciană în general, o comoară ascunsă până când autorul va muri sau se va autoexila, moment în care, cel mai probabil, ne vom da seama ce geniu am ignorat atâta vreme... Până atunci, Cărtărescu probabil că va rămâne autorul volumlui \"De ce iubim femeile\" sau, pur și simplu, al unor cărți ciudate...
Salutări din Constanța,
Selenaru Negrea
e tavanul prea încărcat?
apartamentul e un sublim spațiu de depozitare?
ușile și ferestrele stau închise de frica \"corentului\"?
sunt bleg, ori neînțelegător?
„S-a vorbit în cazul acestei trilogii de mirifica libertate a naratorului. De acord. Cu precizarea că această manevrare libertină a procedeelor naratologice se restrânge la câteva stratageme.” (Felix Nicolau)
Ori, despre maniera de a scrie trilogie a d-lui Cărtărescu se pot spune multe, numai că ar fi „libertină”… nu. (Adrian Dumitru)
Chiar nu se poate vorbi de-o manevrare libertina a procedeelor naratologice ? In sensul, si acesta cred sa fie singurul, cel putin la nivelul frazei, ca Mircea Cartarescu isi ia o prea mare libertate in folosirea procedeelor naratologice ?
Conveniti totusi ca o prea mare libertate e mai putin o libertate cat o forma de libertinaj !
\"Așadar, familia de cuvinte plecând de la „liber” și „libertate” și axate pe vechiul „laissez faire, laissez passer”, cum ar fi liberal, neoliberal, libertarian etc. se confundă, adesea, și încă la case mari, uneori, cu „libertin”. (Adrian Dumitru)
Diferentele dintre liber si libertin nu sunt ireductibile ; prea liber poate sa insemne libertin ! In context !
In context, un cuvant poate gasi calea spre un altul.
\"Am avut un profesor de antropologie care spunea mereu că utilizarea conceptelor este – ar trebui să fie – similară cu aceea a unui bisturiu, întrucât conceptele (după cum se știe) sunt purtătoare de sens precis.\" (Adrian Dumitru)
Nu utilizarea conceptelor « purtatoare de sens precis » ridica probleme ci gestionarea relatiilor dintre ele, avand in vedere ca sensul « precis » al conceptelor e, la randul lui, purtator de alte sensuri. In relatiile dintre concepte (desi mai onest ar fi sa spunem dintre cuvinte, deoarece operam cu conceptele, ca virtualitati, prin medierea cuvintelor), unele sensuri sunt actualizate, altele blocate, altele adaugate. Acestea din urma duc de fapt la schimbarea in timp a datelor conceptului.
In cazul cuvântului libertin , in context e actualizat sensul « care-si ia prea mari libertati » , e blocat sensul « in raport cu normele religioase si morala publica » si adaugat « in raport cu normele naratologice. »
Intrebarea e daca sintagma « manevrarea libertina a procedeelor naratologice » se incadreaza, dincolo de fraza, in textul articolului.
Se poate spune ca da, deoarece ideea de exces, si deci de prea mare libertate, populeaza intreg textul:O trilogie mare, mijlocie si mica, exces de frumusete care irita, absenta limitei, contagiune universala, ulaiala ghiftuita, developări coșmarești, explozii poematice, redimensionarea iluzorie a faptului real etc.
Lui Felix Nicolau
Si totusi pentru ca « această manevrare libertină a procedeelor naratologice » sa se refere la « mirifica libertate a naratorului » trebuia ca adjectivul epitet mirifica sa fie atins de ironia care greveaza ideea de exces in ansamblul articolului. Ori, nu e cazul.
De aceea interventia lui Adrian Dumitru, o gasesc in parte justificata
Intr-adevar, sensul unui cuvant poate fi largit sau deviat de contextul sau. Imi amnintesc ca, la un moment dat, \"a pune perdele\" capatase un cu totul alt sens decat cel obishnuit.
Din pacate insa, am intervenit cu acest comentariu in pagina dlui Nicolau nu pentru ca ash fi un scortzos academic care... ci pentru ca intr-un text nonfictzional derapajul de sens datorat contextului este un pic periculos. De acord, am exagerat, poate, un pic, intrucat ideile dlui Nicolau se degajeaza luminos din intregul text, dar... fapt este ca \"libertin\" nu are decat cele doua sensuri pe care le aminteam (daca atzi shti cat rad in sinea mea cand mai aud cate o mama grijulie care imi explica \"fiica mea e foarte libertina de felul ei\". Imi vine sa spun: \"Da?! Shi ash putea profita de acest avantaj?\"... in ciuda faptului ca sensul cuvantului \"libertin\" este foarte clar in contextul folosit... ), shi ca un autor de fictziune poate surfa pe valul de sensuri shi semnificatzii ale unui cuvant in contextele, dar ca intr-un eseu de critica literara... welll...
In plus, daca un cuvant are mai multe sensuri permise in functzie de context (cum e de pilda, \"pozitiv\" sau \"real\"- dar nu shi \"libertin\"), cred (dar este o parere personala) ca autorul unui eseu critic are datoria de anuntza directzia pe care doreshte sa o imprime lecturii acelui concept. Altminteri, se expune unui hazard inutil.
Ceea ce nu inseamna ca nu va multumesc pentru critica shi pentru luarea de pozitzie care m-a trezit un pic la o alta realitate. :)
Ca venise vorba, shi daca tot am revenit in pagina, ash vrea sa precizez ca am apreciat prezentul eseu al dlui Nicolau - chiar daca avem pareri divergente asupra obiectului insushi al eseului, i.e. proza lui Mircea Cartarescu.
Imagineaza-ti un covor persan cit Persia de mare si dezamagirea persanului ca nu-i poate atinge cu talpile moliciunea, ca nu-i poate prinde cu privirea frumusetea culorii sau sa-i urmeze cu mina traseul desenului!
Felix Nicolau nu trebuie sa-si imagineze: el stie ca creatorul “atit de exigent cu publicul sau, poate sa-l subestimeze… tocmai la acest capitol”.
La “muchia controversei privind finalitatea demersului scriitoricesc”, cred ca eseistul spaniol, Jose Ortega y Gasset, ne sugereaza un raspuns: “…eu unul nu am scris si nu am vorbit niciodata pentru Mesopotamia si nu m-am adresat niciodata Umanitatii…..cartile mele nu au fost scrise pentru “umanitate, ci pentru spanioli…”( Tema vremii noastre)
Adriana Gheorghiu, care, la sfirsitul unei saptamini de lucru, s-a bucurat de lectura unui articol, pur si simplu, frumos. Era sa uit! Si de cea a comentariilor!

ia versiunile astea au rezolutii mai bune