poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2688 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 43
proză [ ]
partea II/ despre cutremur, credință, repartiție

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Almalo ]

2011-03-31  |     | 





Demult, îți amintești, ai întrebat „unde în București era mai cald între oameni”, „nu se poate să fi fost numai teamă, clocotitoare tăcere” mi-ai spus…”nu se poate să vă fi ocolit unii pe alții o viață”…

Da, draga mea, au fost și oameni și locuri, care pe atunci ne erau aproape. Prietenii întunericului, pe care noi abia de l-am văzut de atâta speranță, ce ne cutremura visele de tinerețe, da, am trăit într-un cald salvat în oaze de suflet.

Încet se deschid ochii de sub piele, încet, îți scriu și azi din câte îmi aduc aminte.

În Piața Romană a fost în anii 70…binișor!

O cafenea cu terasă pe colț, cu un nume comic „Turist”, cu un înăuntru și-un afară. Iarna acolo era mai cald decât în casele din jur. Era ieftină, gălăgioasă, afumată, aflai tot, și mai ales găseai subiectele de „scris”, stând chiar cu tine la masă.

Nume comic zic, pentru că puțini dintre noi fuseseră adevărați turiști, dar aici erai liber și te credeai într-o călătorie …doar la câțiva kilometri de casă.

Studenții de la pictură veneau și făceau schițe de portret. Apoi era faimosul magazin cu delicatese din carne: Vânătorul.

Cu bani mulți și răbdare întinsă cu nervi cu tot, lungă cât strada pe care așteptai la coadă, mama cumpăra pentru zilele de sărbătoare tot felul de șunculițe în pachețele mici, cu dufturi profunde de ierburi ce creșteau prin munți, cărnuri ce transformau diminețile de duminică sub clopotele ce băteau și băteau peste cerul ce nu știa nimic, din ce se întâmplă sub el!
Iar de Crăciun și de Paști cei ce le puneau pe masă se simțeau adevărați locuitori ai paradisului, făcând parte pentru câteva zile dintre cei cu „dare de mână”.

Apoi era o florărie și o farmacie în care toată lumea era bine primită. O raritate în acele vremuri, să intri într-un magazin, să ți se zâmbească.
Farmacista ajuta pe mulți, în multe situații, nu refuza pe nimeni și dădea sfaturi, înlocuind mamele care, pentru studenți de pildă, erau la mare distanță.
Era o femeie înaltă, cu gesturi și vorbă unduitoare, se uita la oameni zâmbind, fără să-i împartă în buni și răi. Aveam să mă împrietenesc cu ea și astfel aveam și eu un telefon.

Zoe N. venise după Război din Pitești la studii în capitală. Avea darul de a povesti despre vremurile apuse cu acel har calculat al farmacistului atent, nepierzându-se în amănunte străine interlocutorului.

Acum, când bem cafeluța nu căutăm în fundul ceștii bobul, aroma….Ele sunt și nici nu știm acum, cât de mult poate conta în singurătate aroma unui ceai….a unui bob de cafea, acolo, în fundul ceșcuței subțiri!

De neuitat sunt dupăamiezile, când beam cafeluță în ceșcuțe rămase de la fostă propietăreasă a vilei, o boieroaică scăpătată și care, ca printr-o minune, putuse muri în casa ei de pe Căderea Bastiliei, în anii 80 locuită de familia doamnei Zoe N..
Vila avea să devină o oază pentru mulți studenți care o îndrăgiseră pe „doamna de la farmacie”. Aici puteam în acei ani vorbi liber, ea povestind din trecut, noi schimbând cărți și idei.
Casele păstraseră, cum necum, aerul libertății apuse în pereții solizi și înalți. La unele ferestre mai atârnau perdelele tocite și obosite aduse pe vremuri de pace și lux de la Paris sau din Italia, ca să cearnă lumina bucureșteană.

Doar cei cu dare de mână, angajați pe la C.C. (Comitetul Central) sau cine știe unde, au putut să-și repare jaluzelele și nu mai aveau nevoie de perdele. Venind seara uneori de la școală sau Institutul Astronomic de pe Ana Ipatescu, ne uitam în casele înalte și pot să spun că în acel colț de București atârnau lampadare impresionante de cristal. Lumina lor era însă mică, curentul puțin, becurile sărăcăcioase.

Candelabrele rezistaseră, ca și stucaturile acoperite de bidinele inculte, de flori în aspic vernil sau galben ca lutul ce acoperea cimitirele, precum gustul celor care aveau dreptul la vorba tare, răspicată, și nu rareori agramată.

Azi îi înțeleg, nu au înțeles.

Nici noi nu i-am acceptat, i-am suportat.

Mulți, prea mulți, dintre cei care au trăit până la Război la lumina cristalelor șlefuite de mâini adevărate, au fost victimele acestor generații de vorbitori în gol.

Nu i-a plâns nimeni pe cei care au dispărut în timpul nopților copilăriei mele, când mama îmi punea mâna cu manușa ei aspră pe toată gura și fața, aproape că mă asfixia, când doream să știu de pildă, unde este onkel Max.

Nu mi-l amintesc nicicum. Știu însă cum plângeam scuturată și bâlbâită, când mi-a intrat o mănușă în gură și încheietura îmi era strânsă de o mamă tremurând:
- Bitte, schweig, Max ist weg…Te rog, taci..Max a plecat…

Precis n-am plâns de dorul unui onkel batrân, doream acea ciocolată de la el, de un alb străin lumii în care intrasem, subțire și încăpătoare în mâinile mele de copil și cu un miros amărui necunoscut…acea ciocolată în hârtie de catifea, de care degetele mele mici și uituce reușiseră să-și amintească tocmai în timpul slujbei.

- Mama, will Max…(vreau la Max)

Și atunci când am spus tare în biserică „vreau la Max”, vecina de lângă noi, o tanti cu permanent scos cu o andrea de sub pălărie, – văzusem la tante Goddi (nașă de botez) cum făcea ea și toate tantele își scoteau cu o andrea de sub palaria de primăvară un pic de breton, un pic de zulufi – da, tanti a dispărut de lângă noi.

Cu pas repede a ieșit în mijlocul slujbei, neoprindu-se nici la stop, pe vremea aceea păzit de un milițian înalt, tânăr și alb.

În tot orașul, în copilăria mea, erau milițieni care dirijau ca niște marionete părțile corpului lor, apoi mașinile și fluierau de speriau păsările de pe firele ce păreau o plasă de păianjen întinsă între noi și cer.

- Siehst du, wir muessen auch…(vezi, și noi trebuie)

Și uite așa am plecat și noi, mama a bodogănit în tot Cismigiul despre cum am stricat slujba și tanti aia s-a dus să mă spună, că am vorbit în timpul slujbei…
Nu o mai văzusem pe mama speriată. Nimic nu o va speria, dar de ce o tanti cu zulufi o poate face pe mama să tremure ascuns, nu am priceput.

- Vezi, te spune și o să vină la noi acasă niște domni în mașină, atunci să vezi scandal cu Vati!
- Will Max…vreau la Max…și plângeam cred și am adăugat bâlbâit…
- Nu cred că numai pentru că am vorbit eu, vine cineva cu mașina la noi …au vorbit și alții în biserică …
- Dar n-au vorbit de Max, Max ist tot. (Max e mort)
Timpul s-a oprit între mine și mama în acel reproș.

- Na, uite, să știi și tu, e mort de tot..și după ce că e mort, n-am voie să plâng..șopti mama, încetinind pasul, văzând cum mă împiedic în pietriș, respirații, gânduri pline de ciocolăți și moarte.

Moartea mi se părea la ea acasă. Aici locuia care va să zică, în Cișmigiu, în cușca lupilor și urșilor orbiți între zăbrelele cuștilor sărăcăcioase, de umbra pomilor prea deși, înfometați și prieteni doar cu ea, moartea?
(In acest parc la traversarea lui am aflat din ce în ce mai multe despre ea, moartea invizibilă, care îi lua cu ea pe unii pe care eu îi credeam veșnici, făcând cercuri din ce in ce mai mari in jurul meu de gol, umplut apoi de dădea pe dinafară cu marionete cu rânjet butucănos al victoriosului peste noapte. ..)

De atunci, cred, am tăcut din ce în ce mai des, când traversam cu mama Cișmigiul.
Mi-a adus într-o zi ciocolata aceea fină și subțire și albă, cum fuseseră pe vremuri cele de la onkel Max. N-am atins-o.
M-am uitat la ea, am ascuns-o în dulap, după mulți ani a ieșit la iveală. Era ciuruită de timp și de harnicile molii, adia toată a duftul străinătății, o hârtie ce mă făcea să-mi fie cald peste tot.

În casele acelea din cartierul Dorobanților, Dacia, Grădina Icoanei după cutremur bătrânii au dus-o tot din frică în frică.
Microfoane cu telefoane, băieți impuși de „sus” pentru a sta aici în gazdă, pentru ca apoi să devină propietari de drept….

Omul nou, o nouă generație badijonată în firul poleit al boierimii pe care au condus-o până la Belu, să fie siguri că au scăpat de ea.

Eh, Zozo sau doamna Zoe N., farmacista simpatică și darnică din Romană, a trebuit să accepte și ea schimbarea telefonului.
- Vai Hanne, așa-mi pare de rău după telefonul meu cu roată, învârteai, dar aveai legătura, ce-mi trebuie mie, auzi tu, linie directă cu străinatatea….n-avem bani de-un bec adevărat și ei ne dau linie directă!!!

Telefoanele negre, grele, dacă ți-ar fi căzut pe picior precis rămânea semn, stabile, cu cifre mari pe care degetele subțiri de femeie le atingeau, pe când unii făceau numarul cu creionul, neavând un arătător ce sa încapă în cerculețele numerelor.

Ele, telefoanele grele, au fost adunate de indivizi în cămăși, veste de bumbac fără miros și vorbitori înceți. „Șoptitorii” le ziceam în glumă, oameni cu priviri difuze.

I-am întâlnit în multe case după cutremur.
Aceleași gesturi, aceleași vorbe, decuplau, strângeau, înregistrau tot – camere de luat vederi umane.

De atunci a dispărut de pe fir și din viața noastră vocea "femeii gâtuite" după fiecare cuvânt, pentru care toate localitățile lumii sunau la fel, care făcuse decenii la rând legătura între noi, de acolo din întuneric, din lumea ei nevăzută:
„centralista”, un fel de rudă cu noi toți, a cărei bunădispoziție decidea viitorul discuțiilor.

În locul ei a apărut un ton interminabil, se întrerupea des, întârzia cu orele orice legătură, costa o avere.

Noaptea era mai ieftin să suni, dar cei din străinatate dormeau noaptea, și nici nu erau avizi de vorbă precum românii.

Cei din străinătate mergeau la servici, aveau lumină și apă caldă, astfel nu aveau despre ce vorbi. Iar dacă reușeai să trezești vreunul, să îi spui ce rău e, îl auzeai cum cască, se scuza și zicea:

- Hai dragă, vorbim mâine…ce, ceeee zici…, cum adică nu aveți lumină?…. Păi nu e două noaptea…? Du-te și te culcă…Ceeee, vă e și frig? Eh, acu vă e și frig…n-aveți pături…???

Și iar se auzea un căscat și omul din străinătate încerca să nu fie nedelicat…
- Hai dragă, că le rezolvăm…păi nu știi, of, of, am zis că le rezolvăm, v-am trimis pachet cu cafea..da, cafea și niște ciocolăți d-alea cu găurele în ele, de v-ajung până la sărbători…

Da, pachețelele, cei care le primeau, le „întindeau” până la sărbători. De fapt știa toată lumea, erau două sărbători pe an: Crăciunul și Paștele, care se țineau în umbra societății, toți le serbam chiar așa interzise cum erau.

Dar cum să trăiești cu două, trei pachețele pe an și zi-lumină fără apă, încălzire, curent, și mai ales fără speranță alte câteva sute de zile pe an?
Ei, cei care ne fuseseră rude sau prieteni, nu prea înțelegeau.

Un pachet de speranță nu a existat niciodată, în toate kg de cafea, ciocolăți și ciorapi nu a găsit nimeni un kg de speranță.

Știu, e de râs. Dar o iarnă fără apă, în care să faci cafea cu zăpadă nu cred că a gustat nici o familie din Europa, precum oamenii din România în 1985.

Săracia fără miros și culoare a început să pândească ca hienele hoitul. Mulți au început după 77 să nu mai semene cu prietenii pe care îi cunoscusem.

„Fenomenul 77” i-aș spune, dacă s-ar face o catalogare, dacă s-ar dori un inventar în timp: al relațiilor, al prețurilor, un inventar al valorilor din acea societate, înainte și după cutremur.

Generația care a pornit la drum după 77 și-a dorit să fie alta, trebuia să treacă „doar”de microfoane, prețuri, sisteme fără nume.

Acestea sunt povești ce trec de granițele Rahovei.

Multă vreme după cutremurul Bucureștilor Dumnezeu a stat acolo la El în altar, a șoptit rar și difuz, de sus, din Kanzel (din strană) câteva pilde, citite de preotul Ambrosi cu lacrimi în ochi. După alți mulți ani aveam să aflu: nu erau lacrimi de tristețe, ci de un mare chin de la o meteahnă de-a lui, alcoolul.

Istoria pare scurtă, când se deapănă singură în gândurile tivite de jaluzele și pliuri de timp, acelea între mușcate și leandru.
Acum, că vrei să o știi, este ca o fântână ce și-a găsit rostul între stâncile verii.

Va urma

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!