poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2372 .



Concertul pentru vioară nr. 5 K219 de Mozart
proză [ ]
floare de mină

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [viorel-dona ]

2010-01-31  |     | 



Eram în vagonul hodorogit al cursei C.F.R. Lupeni-Petroșani. Se încheiaseră cei doi ani de minerit din viața mea. Alina era bucuroasă că vom merge acasă, la București. Umplusem ranița cu bunătăți care la Lupeni se procurau ușor, dar la București le găseai numai în magazinele cu circuit închis. Cotletul haiducesc, mușchiul țigănesc, mușchiul file, portocalele vor bucura mulți dintre cunoscuții și rudele mele.
Trenul se mișca alene prin bazinul minier al Văii Jiului.
Abia am trecut de Paroșeni și urmau, ca mărgelele, Vulcan, Iscroni, Livezeni, Petroșani.
Pe bancheta de lemn din fața mea moțăia Nenea Bibi. Ce ciudat! Îi spuneam Nenea Bibi, cu toate că era și mai tânăr, și mai mic în grad ca mine, era locotenentul... Nenea Bibi. Îl găsisem în Lupeni și îl lăsam tot acolo.
Tenul închis la culoare, fața de ulceros, mâinile ciolănoase, care se terminau cu niște degete lungi, subțiri și nervoase, unghiile vinete dar îngrijite. Așa arăta Nenea Bibi. Da! locotenentul de infanterie, Nene Bibi, era țigan.
La Vulcan, din cauza scârțâitului saboților, Bibi a deschis ochii. Avea niște ochi albaștri, de un albastru profund, ochi ce erau puși în evidență de cercul de cărbune ce urma curba pleoapelor, de parcă ar fi fost creion dermatograf. Nici eu nu scăpasem nemachiat dar scăpasem din Vale. Amprenta Văii Jiului aveam s-o duc în capitală și aveam s-o port, ca pe un stigmat, suficientă vreme.
Cu doi ani la mină, cu o raniță în spate și cu două valize în mâini, coboram din trenul ce mă adusese cu fiica mea la Petroșani.
Alinei îi era foame. Până la cursa de Lupeni mai era de așteptat o jumătate de oră. Eram de șase ore pe drum, mai aveam o oră de călătorie și gata. Alina se ținea cu mânuța ei, de copil de opt ani, de valiza ce aducea cu noi toată averea noastră. Pe spate ea purta un rucsăcel cu cărți de școală, caiete, și două păpuși. M-am oprit la bufetul din gară. Mirosul greu răzbătea prin ușa uitată deschisă. Am așezat valizele într-un loc mai ferit, am rugat-o pe a' mică să nu plece de lângă ele și am intrat să cumpăr de mâncare. Înăuntru erau; muncitori, soldați ce plecau în permisii, ciobani, ofițeri și subofițeri, toți într-o "haltă de ajustare", la una mică.
Eram stânjenit. M-am strecurat spre tejghea și am cerut mici și muștar.
-Ceva de băut?
-Două sucuri.
Doi ochi albaștri mă fixau de sub o șapcă de infanterist. Am ferit privirea să nu-l oblig pe locotenent să mă salute. Am ridicat comanda și am dat să ies. Aveam ambele mîini ocupate și am încercat să deschid ușa cu piciorul.
-La ordin, toalentmajor, am auzit în spatele meu și ochii albaștri mi-au deschis ușa.
Ne-am așezat pe valize și ne-am apucat să mâncăm. Locotenentul ne privea din ușă, apoi s-a apropiat.
-Sunteți "boboci" în Vale?
-Da, mergem la Lupeni.
S-a prezentat militărește, apoi, scoțându-și șapca și trecând-o în mâna stângă a pocnit din călcâie, adresându-se Alinei:
-Domnișoară, sunt locotenentul Nenea Bibi, cu cine am onoarea?
Alina l-a privit zâmbind, s-a ridicat, întinzându-i mâna, și s-a prezentat:
-Alina, dar tu poți să-mi spui Moțulică, așa cum îmi spune tata.
Ne-a ajutat la urcat bagajele în tren, ne-a condus până la clădirea comandamentului unității militare.
Am lăsat bagajele, pe Alina și pe Nenea Bibi la ofițerul de serviciu și m-am prezentat la comandant. Mi s-a indicat încăperea în care aveam să mă cazez temporar.
-Ești liber! Mâine la ora 7.oo, în front!
Vocea aceea pițigăiată mi-a zgâriat timpanele. Am salutat și apoi am dus bagajele la locul indicat. Nenea Bibi a chemat niște ostași și, cu ajutorul lor, am primit două paturi de fier cu cazarmament complet. A doua zi dimineața, după revista de front, am cerut învoire pentru a înscrie copilul la școală. Restul zilei am fost liber, ca și Nenea Bibi. Am hoinărit în trei prin oraș, iar cînd am ajuns pe unul din podurile de peste Jiu, pe sub care apa neagră curgea vijelos, Nenea Bibi a începu să fredoneze o melodie:
"Câtu-i Lupeniul de mare
Numai două drumuri are,
Unul mere la cantină,
Altul mere jos la mină".
Apoi, cînd s-a oprit din cântec mi-a spus:
-Chiar așa este. Aici nu te poți rătăci în oraș că nu ai unde.
Blocurile cu geamurile sparte și cu uși lipsă mă înfiorau. A venit seara. Alina era frîntă și a adormit imediat. Eu nu aveam somn. Aeroterma dădea căldură suficientă dar asta nu m-a oprit să socotesc oi până dimineața.
Au trecut trei-patru zile și ne-am găsit un apartament într-un bloc la etajul 10, blocul acela cu fum pe scări și șobolani uriași. Luni trebuia să încep un curs de minerit și de artificieri. Bibi mergea și el la Petroșani la examinarea periodică. Alina era la școală și totul părea normal. Bibi fuses miner la minele de cupru din nord, lăutar, subofițer de muzică. A dorit să ajungă ofițer de muzică și a ajuns ofițer de infanterie.
Nimeni nu vorbea despre motivele disciplinare ce îi adusese în Valea Jiului. Despre comandant circula o legendă cu niște soldați morți în serviciul de gardă.
Am absolvit cursurile și am obținut diploma de miner și certificatul de artificier, dar până să-mi iau soldații în primire îl asistam pe Bibi la instrucție. Avea un limbaj aparent grosolan, apelativul "băi bibi" era nelipsit din limbajul lui, apelativ pe care, de regulă, îl însoțea și cu câte o palmă după ceafa soldaților, majoritatea foști pușcăriași. Unii ajunseseră la "diribau", adică la munci, pe considerente religioase, alții din cauza lipsei de carte. Unul singur ceruse singur să vină să muncească la mină ca să câștige bani să-i poată trimite mamei, care era bătrână, bolnavă și singură. Nu reușise să scape de armată ca unic întreținător de familie așa că era aici, din propria voință.
Seara, Bibi ne-a invitat la el acasă, la masă. Locuia într-un apartament compus din două camere, pe Aleea Castanilor, împreună cu un locotenent major căruia i se adresa cu apelativul: "Vilimoș baci". Am înțeles mai târziu că îl chema, în realitate, Vilmoș, era căsătorit și avea doi copii. Bibi nu avea nici nevastă și nici copii. Bibi era cel mai bun miner și atât. Adesea îl auzeai:
-Băi, alde bibi, ați venit aici să munciți și în primul rând menirea voastră e să ascultați de mine și numai de mine. Eu sunt mama și tatăl vostru până la liberare și după.
Bibi a strigat comanda de aliniere iar ei au tropăit mărunt din picioare aliniindu-se.
-Drepți!
După comandă, Bibi a lăsat vocea mai jos spunându-mi în șoaptă:
-Bătrâne, salută trupa.
Bibi a comandat "pentru onor" iar eu am intrat în jocul lui. Am trecut în revistă compania și am salutat energic:
-Bună ziua, soldați!
-Să trăiți toalentmajor!
Ecoul salutului s-a lovit de munți și s-a stins, ca o părere, spre muntele Straja.
Printre ostași erau și nou veniți.
-Băi, bibane, care ești venit azi? Un pas în față, marș!
Au ieșit în fața formației patru soldați.
-Care sunteți pentru crimă, mâna sus!
Nu a ridicat nimeni mâna.
-Care sunteți de drept comun? Sus mâna!
Au ridicat mâinile trei inși.
-Hoților, în formație, marș!
În fața formației a rămas un singur soldat, bine legat, cu ten ușor smead, cu ochi migdalați și un pic cam oblici.
-Băi, bibi, tu de ce ești aici?
-Nu știu.
-Cum te cheamă?
Geli Nuri
-Ce neam ești, mă?
-Tătar, să trăiți.
-De-aia ești aici, mă! Și ține minte, anul ăsta Ramadanul pică atunci când spun eu! Ai înțeles?
-Da, să trăiți!
Duritatea și uneori grosolănia lui cu oamenii din subordine m-a șocat. I-am reproșat lucrul acesta și mi-a replicat:
-Mă-sa și ta-su mi i-a dat vii și întregi. Numai așa pot să-i dau teferi la liberare.
Toată această aparență de duritate ascundea un suflet ce se descoperea numai seara, cînd ne strângeam la ei acasă și Bibi ne cânta din vioară. Cu ochii închiși călătorea, numai sufletul lui știe pe unde.
Trecuseră circa șase luni de la venirea mea. Nenea Bibi era al doilea tată pentru Alina dar și ea îl iubea. Bibi avea grijă ca la planificarea schimburilor să nu fim pe aceeași tură să nu o lăsăm pe Alina nesupravegheată. Uneori, Alina întârzia de la școală pentru că se oprea pe drum să vorbească cu soldații, se mai ducea la cantina minei unde, mai mereu, bucătăresele îi preparau ceva bun.
Până am aflat de obiceiurile ei ne-am tot făcut griji. După aceea era simplu să aflăm pentru că dădeam telefon să întrebăm la cantină. Toți cei aproape o mie de ostași o cunoșteau pe fiica mea și o iubeau. Fiecare avea acasă o soră mai mică sau o fiică.
Într-o zi, pentru că s-a petrecut o dereglare în planificare, eu a trebuit să intru în același timp cu Bibi în șut. Vili era liber și a preluat grija fetei. Eram schimbul unu și nu trecuse mai mult de o oră de când eram în șut. Echipa mea lucra la "răpire" iar echipa lui Bibi era cu un front mai jos și lucra la extracție în abataje cameră. Când filonul de cărbune este foarte bogat și gros, atunci lateralele galeriei sunt săpate ca niște grote și se extrage cărbunele și din lateral. În urma exploatării, galeria principală, flancată pe ambele laturi de abataje cameră, arată ca o catedrală.
A venit un maistru miner și m-a chemat la telefon. Telefonul din subteran arată ca o construcție grotescă, fiind protejat cu carcase foarte groase, metalice. Comandantul mi-a dot ordin să ieșim din subteran. Probabil că era ceva grav. Am consultat metanometrel, ne-am uitat după șobolani, totul părea în ordine. Am ieșit. În fața lămpăriei se strânsesră toți militarii care eram în șut plus schimbul ce urma să intre.
Bibi cu formația lui erau separați. Cu aceeași voce dezagreabilă comandantul îi ordona să intre în subteran iar el refuza categoric.
-Locotenent! Îți ordon încă o dată să bagi oamenii în subteran, altfel ajungi la tribunalul militar.
-Eu comand soldații mei și răspund pentru viața lor. Am ordonat să nu intre nimeni pentru că va fi explozie.
-Maiștrii au măsurat nivelul și acesta este în parametri legali.
-Șobolanii spun că nu e adevărat.
Ne-am retras cu toții, la ordin, cu soldați cu tot, în cazarmă.
Bibi era mai negru decât de obicei iar ochii îi scoteau scântei electrice.
Comandantul l-a pedepsit cu arest iar doctorul, prieten cu noi, nu a dat aviz favorabil pentru executare.
Violonistul infanterist, minerul cu vechime, a doua zi trebuia să meargă la Petroșani, la primul secretar la birou, unde îl va aștepta un procuror militar.
Nea Bibi le explicase că metanometrele nu indicau corect nivelul de metan și el a decis să nu se intre în subteran pentru că șobolanii părăsiseră abatajul.
În biroul acela cât o sală, în capătul mesei de consiliu, Bibi dădea declarații la cererea procurorului militar.
După declarații, la ieșire, urma să fie arestat.
Eu cu Vilmoș stăteam în fața sediului primului secretar plimbându-ne agitați pe trotuarul murdar. Paznicul ne privea, cum Vili fuma țigare de la țigare, sudându-le, iar eu îmi sugeam sângele de la degetele ale căror unghii le rupsesem cu dinții. Am intrat în vorbă cu el și am aflat că fratele lui lucra la noi la lămpărie.
În stradă, un ARO cu gratii, aștepta să-l ia pe Nea Bibi.
A sunat telefonul în cabina paznicului. Acesta vorbea precipitat și l-am auzit cum întreba dacă sunt și morți.
A ridicat mâna spre noi și ne-a făcut semn să ne apropiem. Am mărit pasul și pe când el termina de vorbit am ajuns.
-A fost explozie la mină! A explodat abatajul cameră în care ar fi trebuit să fie locotenentul vostru.
Inima îmi tresălta de emoție dar nu îndrăzneam să mă bucur. Abatajul era gol dar nu știam ce avea să se întâmple cu Bibi al nostru.
După o jumătate de oră Bibi a ieșit urmat îndeaproape de procuror.
Bibi l-a salutat excesiv de politicos și de milităresc, a făcut stânga-mprejur ca la paradă și a venit la noi.
-Nu a murit nimeni. Ostașii mei trăiesc! Șobolanii și-au făcut datoria!
Tot acest șir de amintiri m-au făcut să lăcrimez.
Trenul plecase din Livezeni și se apropia Petroșaniul. Bibi a deschis ohii și m-a privit atent.
-Să nu-mi spui că-ți pare rău că pleci!
Am coborât în gară și Bibi ne zâmbea larg. Privind-o pe Alina, albastrul ochilor lui a tremurat ca o undă atinsă de vânt.
A început să fredoneze în surdină un marș muncitoresc ce-l auzeam mereu la stația locală:
"Voie bună, gânduri bune,
Noroc bun, noroc bun,
Þării cât mai mult cărbune,
Noroc bun, noroc bun."
Am urcat în trenul ce era tras la peron și, la plecare, Nenea Bibi ne-a dăruit o casetă audio.
Trenul a fluierat și s-a pus în mișcare.
-Noroooc buun!
Acasă am ascultat caseta pe care Bibi interpreta la vioară Concertul pentru vioară nr. 5 K219 de Mozart.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!