poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2229 .



Întoarcerea acasă
proză [ ]
fragment 10

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2009-10-11  |     | 



În noapte senzațiile se lipesc de tine ca niște pânze de paianjen, aparent invizibile, trăirile devin intense, obsesiile se adâncesc, suntele capătă tonalități ciudate, umbrele stăpânesc colțuri ale minții și imagini neașteptate, organizate nefiresc înlocuiesc realitatea zilei.
Și totuși ador noaptea pentru liniștea ei, pentru ideea de final, de limită ce se creează în mintea mea obosită adeseori, ca oricare alta de altfel.
Mai departe de momentul în care închizi ochii și te lași cuprins de somn, de acea clipă când ființa ta materială devine inutilă și indiferentă, la fel cum de asemenea e cel mai vulnerabilă, mai departe n-o să urmeze nimic. Toate realitățile se opresc în acel timp pe care nu-l mai poate măsura nimeni.
Așa am simțit adeseori, deși întunericul m-a îngrozit o mulțime de ani. Abia de curând, așa cum e firesc atunci când o obsesie o înlocuiește pe alta, am reușit să-l înving, să nu mă mai las copleșită de spaimă când mă trezeam și ochii mei nu reușeau să distingă nici o formă concretă de care să se agațe ca de o certitudine.
Ești mereu copil în întuneric, neputincios și ridicol.
Probabil deci aș putea crede că m-am maturizat, că am atins acel grad de siguranță în care mi s-ar părea nepotrivit să mă las pradă temerilor datorate unui fenomen ce stăpânește lumea noastră dintotdeuna, firesc și inofensiv, asociat acelui echilibru omniprezent.
Deși există momente când mi se întâmplă să ies calmă, să-mi aprind o țigară, să-mi agăț privirile de un colț întunecat încercând să clarific imagini inexistente, să am impresia că descopăr forme ciudate, să încerc întâi ironică să le ignor. Dar privirile-mi alunecă neînțeles tot acolo, probabil mintea nu reușește să-și formeze o noțiune de adevăr în legătură cu dilema mea și-atunci încearcă o clarificare. Într-o secundă în creier se descarcă o mulțime de senzații, de informații, mai greu e atunci când vrei să scrii despre ele, îți ia destul timp să le redai cu veridicitate.
Dacă în acea clipă a nedumeririi mele un zgomot cât de mic se declanșează, mă trezesc sărind realmente panicată, arunc chiștocul pe jumătate, mă întorc, fac pași repezi către cameră cu senzația că cineva mă urmărește, că o să mă agațe exact atunci când eu precipitată mă împiedic de prag în încercarea mea de a mă apăra.
Îmi vine să râd, nu s-a întâmplat niciodată așa ceva.
Și de la o vreme am descoperit că și această temere s-a estompat, înlocuită de gânduri haotice, mărunte și banale, legate de realitatea care, cu timpul a reușit să mă acapareze avidă, nelăsând loc nici măcar unei fantome a întunericului să se mai strecoare în mintea mea.

În casa doamnei Vlădău însă ideea de umbre, de întuneric dacă pot spune așa, se înfiripase în mine indiferent dacă era zi sau noapte.
Acolo, între acele ziduri vechi, nimic nu era să tulbure acea tăcere persistentă asemeni unui praf fin dar pregnant, holurile lungi erau acoperite cu mochete groase, draperiile erau grele, obloanele mereu trase. Doar zgomotul cârjei lovind parchetul sau bucata de gresie neacoperită de la intrare era singurul zgomot firesc acceptat de acel spațiu.
În ziua în care eu împreună cu George am traversat străduța dinspre casa lor, chinuindu-ne să nu ne desprindem mâinile din cauza traseului îngust, în acea zi un soare rece s-a ivit dintre nori dornic să lumineze deopotrivă ziduri, curți, suflete.
Văzând casa, mi-am simțit stomacul cald de parcă regăsisem acel un loc al meu pe care mi-l imaginasem mereu, mai ales după ce începusem să citesc.
Bătrâna ne aștepta în salon, vorbisem tot drumul cu George despre nimicuri, dar nici el nu m-a întrebat și nici eu nu am spus cauza pentru care fusesem izgonită, era o certitudine faptul că știam amândoi și era de prisos să aducem în discuție acel incident.
Citea, sprijinindu-și capul cu o mână, cu tălpile bine ancorate de podea, aparent fără a adopta acea poziție relaxata pe care lectura o cere sau o inspiră. Dar putea fi doar o aparență, poziția ei în scaun era mereu cea protocolară și nu credeam că e cumva emoționată de apariția mea. Tonul cu care ne-a întâmpinat era la fel de calm fără patimă, fără forță parcă, acea voce cu care mă obișnusem și descopeream că nu am uitat-o, de când am auzit-o prima dată vorbind.
- George ușa nu se trântește când intri, ți-a sosit corespondența, am lăsat-o pe birou.
Părea că pe el nu l-a intimidat niciodată atitudinea ei, s-a aruncat cu un oftat ce aducea a misiune îndeplinită în canapea și și-a aprins o țigară. Fumul albăstrui se îngărmădea în spațiul luminos, curenți invizibili îl roteau hipnotic, stăteam așa în mijlocul salonului așteptând parcă o sentință ce întârzia să fie emisă.
Apoi brusc George s-a ridicat.
- Þi-o las, mă duc să mă schimb.
Traversând, s-a apropiat de bătrână și i-a șoptit ceva, aplecându-se și sprijinindu-și ușor mâna pe umărul ei.
Vocea ei emițând răspunsul mi-a vibrat diferit în creier sau poate am perceput-o cu sufletul mai întâi, mi s-a părut extrem de blândă, asta era diferența.
- Nu-ți fă griji, aici e locul ei.
Nu știam ce trebuia să fac, aveam senzația că lucrurile nu se legau, conversația lor, atmosfera...
Apoi atacul de panică s-a declanșat brusc mi-a furnicat pe sub piele ca o descărcare electrică, odată cu pașii lui George îndreptați către ieșire.
Am sărit ca un arc spre el.
- Pot veni cu tine?
A început să râdă părea surprins și tulburat de atitudinea mea, poate era doar confuzia că nu poți să înțelegi, pe care o simți mereu în preajma copiilor. M-a ridicat în brațe, cu coada ochiului am zărit-o pe bătrână desprinzându-se anevoie de fotoliu, m-am lipit de el deși nu mi-era frică de ea, nu de frică se întâmpla să mă comport astfel, ci mai mult pentru că mă simțeam la fel ca la început, doar fata slugii ei, un copil care nu demult dovedise că nu a putut să-și depășească moral măcar condiția.
- Așa cum mă simt eu atras de tine, zgâtie mică și încruntată, așa simți și tu, nu?
Așa era, simțeam că împreună cu el pot fi eu, nu trebuia să-mi cenzurez atitudinea, puteam spune ce-mi trecea prin cap, eram convinsă că așa trebuie să percepi o legătură de prietenie, el avea să-mi fie altfel de frate, deși eram indignată în parte pentru că alături de frații mei nu trăisem niciodată acea senzație. N-am zis însă nimic, priveam doar spre nasturii negri și lucioși ca niște cărăbuși de pe cămașa lui.
- Uite mama îți va arăta camera ta, nu e cine știe ce, nu e sigur cum ți-o dorești, dar ai posibilitatea să o personalizezi după cum vei simți nevoia.
Bătrâna ieșise deja, trebuia să mă controlez, mi-am zis urmând-o că sunt în viață lucruri care îți cer mult mai mult curaj, cum ar fi vizita la dentist sau testele la matematică sau și mai important o discuție în contradictoriu cu mama.
- Domnișoară, uite aici vei sta. E camera în care a stat George până nu demult, mi-am dorit mereu să am o fată, dar din păcate soțul meu știi că a înnebunit și l-am găsit într-o zi spânzurat de grinda aceea de pe mijlocul grajdului, nimeni nu a știut ce l-a împins la un asemenea gest, era un om vesel așa cum e fiul meu mai mic, celălalt Eugen, e un om trist și închis, o să-l cunoști probabil într-o zi, deși vine rar.
Eram uimită de confesiunea ei spontană, desigur știam despre soțul ei, doar fantoma lui era cea care sufla praful peste paginile cărților mele și tot ea speria uneori porcii care se apucau atunci de alergat bezmetici spre intrarea în cotețe. Și fără îndoială tot un spectru a putut determina un porc sa sară în canalul de acumulare a deșeurilor, aparent fără motiv, acolo unde apoi s-a zbătut până a murit înecat în reziduri. Acea întâmplare descoperită tot de mine, m-a speriat atât de tare încât mi-a venit să vomit, să leșin, să tremur în același timp, mai ales când mama a luat un băț gros și cu greu a scos la iveală leșul animalului.
Aș fi vrut să-i spun dar probabil era mai bine să păstrez pentru mine asemenea impresii, mai ales că nu demult suferisem dintr-un motiv similar. Unele neînțelesuri trebuie să rămână doar expresii, așa cred acum, după atâta timp.
Te afunzi în căutarea unui sens real, te lași prins în ipoteze alambicate, ai impresia că ai ajuns la un capăt, dar mereu alte posibilități, absurdul sau logica, te fac să-ți dai seama că de fapt nu ai descoperit nimic, nu există o concluzie certă, la fel cum nimic nu există cu certitudine fără ca noi să fim cei care percepem.

Camera avea ferestrele largi, surprinzător obloanele erau trase de tot acolo, mai era o oglindă mare și deosebit de clară, așezată pe un perete, un pat de o persoană simplu, dar de bună calitate, cum vedeam eu mai ales în tabere atunci când mergeam, un șifonier din lemn masiv, lăcuit și un birou care mi-a atras imediat atenția.
Era superb așa cum îmi doream eu mereu acasă, deja îmi închipuiam ce confortabil mă voi așeza în scaunul tapițat a cărui picioare se terminau cu modelul labelor unui leu, ce inspirație trebuie să ai cufundându-te în el și privind liniștit, împăcat, pe geam de unde se vedea perfect biserica catolică de pe strada Lungă.
- Mâine vom merge la Universal să-ți cumpărăm ce ai nevoie, în casă nu se umblă desculță și nu se stă în haine de stradă.
Am roșit tocmai mă descălțasem de teniși, șosetele care ar fi trebuit să fie albe erau destul de îngălbenite și uzate, mi-am ascuns inutil picioarele sub pat, cu hainele nu aveam ce face, altele nu aveam, George o asigurase pe mama că o să-mi ia el tot ce trebuie, că oricum atunci când voi merge, din când în când, să mai stau acasă, o să-mi trebuiască la joacă.
- Baia ta e chiar în față, ușa o închizi mereu, nu trântită, e enervant zgomotul ușii trântite, e lipsă de civilizație și de echilibru interior. Dacă ți-e foame, spală-te și vino la bucătărie.
Am așteptat să se îndepărteze pocnetul cârjei și hârșâitul pașilor ei și m-am trântit în pat. Era într-adevăr deosebit de moale, imediat rațiunea ingrată a realizat diferența între el și cel de acasă care era vechi, arcurile te chinuiau în somn, își împungeau coastele, te făceau să te trezești amorțit sau cu senzația că cineva s-a jucat cu oasele tale toată noaptea.
Ciudat gândindu-mă, cu ochii pe tavanul înalt și alb, acasă, din nou ceva a pornit alerta în interiorul meu și-o nouă criză de panică amenința să mă cuprindă la ideea că mama s-ar putea răzgândi să vină și să mă ducă înapoi ...de altfel mă puteam duce oricând ....dar nu simțeam nevoia nici atunci, nici mai târziu cum spuneam, de parcă aceea era de fapt casa mea adevărată și cineva probabil mă răpise și mă obligase în tot acel timp care a trecut să trăiesc departe de ea.
Am închis apoi geamurile pentru că simțeam că se răcise, am deschis ușa încet și-am ascultat. Nu se auzea decât vag, probabil de la George din cameră, o melodie veselă, ritmată, care suna însă înfundat, de parcă pereții se chinuiau s-o rețină între fibrele lor, ca pe un sunet indecent, inadecvat.
M-am închis în baie și m-am simțit deodată răspunzătoare pentru viața mea încuind ușa, mama acasă îmi interzicea să fac asta pe motiv că aș putea aluneca și m-aș putea lovi, apoi căzând inconștientă nu aș mai fi putut să-i deschid ușa, să mă găsească la timp. Ei aveau încredere că nu voi păți așa ceva, deci îmi rămânea doar să demonstrez că meritam acea considerare.
Am încercat să-mi prind la urmă părul dar mi-au amorțit mâinile inutil pentru că nu reușeam decât să îl încâlcesc și mai tare, acasă mama se ocupa de asta, așa că m-am lăsat lehamite și îmbrăcată cu singurele schimburi pe care mi le-am luat, trening și teniși, pentru că papuci de casă nu aveam, am străbătut holul devenit între timp întunecos, spre bucătărie.
Trebuie să fi părut caraghioasă pentru că George care își savura cafeaua a început să râdă iar sau poate apariția mea declanșa mereu acel gest.
- Ce-i cu părul tău?
- Nu mi-l pot prinde, e prea lung.
- Vino la mine a intervenit doamna Vlădău, așezată alături de fiul ei, pe o canapea mică, învelită cu o pătură plușată.
Mâinile ei erau fine, erau reci dar blânde, degetele subțiri desfăceau șuvițele repede și le prindeau cu îndemânare, într-o coafura despre aspectul căreia nu-mi puteam face nici o idee, din moment ce nu aveam o altă pereche de ochi care să vadă la spate.
- Se cheamă spic de grâu, așa o să ți-l prinzi, e elegant, comod și-ți eliberează fața, cu timpul vei învăța să ți-l faci singură.
Mă îndoiam de acest lucru, numai atingând cu degetele împletitura îmi părea grozav de complicată d-apoi să o realizez singură ...
Și totuși cu timpul așa cum a prevăzut ea am reușit, chiar am regretat uneori că nu am avut și o fată căreia să-i împletesc părul astfel.

O să mă opresc aici cu amintirile. Ca o concluzie pot spune că nu am aflat niciodată de unde venea acel sunet pe care l-am auzit mai apoi clipele în care casa era tăcută, nu am aflat de asemenea de ce sub fețele de masă, lenjerie sau covoare, în orice loc ascuns găseam bani pe care niciodată însă nu mi i-am însușit sau nu i-am fi atenționat în legătură cu acest fapt, ciudat desigur. Dar acolo multe păreau așa.
N-am fost nici în Deauville cu George care făcea de fapt facultate în Franța și era în realitate mai mare doar cu zece ani decât mine. Cu el am învățat să joc șah, să ascult muzică, să facem fotografii și cel mai des ne plimbam prin parcuri sau pur și simplu pe străzi, atunci când era acasă.
Pentru că timpul acolo părea să nu treacă, papucii de casă erau moi, diminețile proaspete, serile calme sau uneori încărcate de o senzație de mister plăcut. Bătrâna doamnă Vlădău nu și-a schimbat atitudinea de femeie rigidă niciodată iar eu mă obișnuisem la fel ca și George să fie așa și nu-mi lipsea nimic...
Nici măcar mama...
Citeam mult, George avea o bibliotecă imensă unde nu aveam restricții, era un timp mort, ireal, pe care nu consider că dacă l-aș încadra în normal ar folosi cuiva...așa l-am trăit eu, desprins de realitate...
Până în ajunul Crăciunului când mama a năvălit ca o furtună pe poartă și m-a luat înpoi. Atunci am aflat pentru prima dată că în general ce e prea frumos se termină repede și nu uiți niciodată...că totul cum spuneam e aparență, că nu te poți baza pe nici un moment ce survine clipei.
Că acea clipă e nemăsurată și poate constitui singura realitate palpabilă. Prezentul...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!