spectacolul clipei

Am rămas fermecat de felul în care acest poem ştie să își ascundă tandrețea în spatele unei scene aproape banale: o masă, câțiva oameni, o conversație, priviri care par îndreptate în alte direcții. E un joc interesant (mai delicat decât o conversaţie), în locul acela în care doi oameni fac tot posibilul să păstreze între ei o clipă (şi niciunul nu îndrăzneşte s-o numească, pe deplin). Titlul e potrivit chiar în gesturile celui descris, dar există şi un spectacol al celei care povesteşte: ea vede, înțelege, tace și se preface. Rolurile prind viaţa, dar nu neapărat pentru a-l înşela pe celălalt. E acolo jocul vieţii, prin care doi oameni își permit să rămână aproape fără să fie obligați să mărturisească totul. Autoarea ştie să construiască din cuvinte simple o tensiune, o ambiguitate a poemului („te așezi intenționat la masă / în fața mea”), o zonă de contrast (celălalt se ascunde chiar în timp ce caută), răsturnări psihologice, o formă de teamă (de a spune ceva ce nu ar mai putea fi retras); privirea capătă o putere aproape miraculoasă (nu doar observă, ea şi repară). Uneori există oameni a căror simplă prezență reașază ceva în noi (pe aceştia îi dorim, în viaţa de zi cu zi, să ne împlinească). Pare că diferenţa dintre ceea ce se vede și ceea ce se întâmplă în interior susține întregul poem. În textul acesta spectacolul nu este doar o punere în scenă pentru ceilalți, el este și o negociere cu sine. Uneori, ne ținem de o durere fiindcă este singurul lucru care ne-a mai rămas dintr-o apropiere pe care nu o putem trăi pe deplin (şi rămânem în loc nepotrivit, cu om nepotrivit, din temeri şi neasumare, când îi punem doar pe ceilalţi pe un piedestal). Finalul e construit într-o notă de autoironie: dacă nu pot păstra clipa în viața reală măcar să încerc s-o imprim. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!