un râu rostogolește viu și albastru o plajă ruptă de stânci
urmele pașilor sunt cele dintâi semne
că pe-aici au trecut oameni pentru prima dată

cândva eram doar cerbul care bea apă
cândva eram doar rogojina din prispa unei colibe
cândva eram un trunchi biciuit doar de frunze

azi nisipul arde și pașii-s ca șopârlele
se risipesc ca zvonul purtat de apă
când stinge mireasma adunată de prin colțuri nevăzute

nimeni nu va ști de unde vin
pe maluri jungla își închide repede porțile

încep a râde și apoi a plânge
sunt femeia din mijlocul râului
și știu de ce e atât de frumoasă și tristă pocăința apelor