poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6591 .



Cu bicicleta la Troia (și câteva mirări)
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ingergri ]

2010-08-31  |     | 



Ideea de a pleca spre Troia pe bicicletă mi-a venit anul trecut (2009), într-o seară senină de iarnă, pe o bancă în fața Operei din București, în timp ce mă gândeam dacă să intru sau nu la spectacol. Știam că presupusa locație a legendarei cetăți este pe undeva prin Turcia și că, în fond, Turcia nu e prea departe de noi, așa că am lăsat-o în plata domnului pe Ana Karenina cu baletul ei neoclasic (în fond o Karenină "neoclasică" nu putea fi decât un kitsch) și am plecat să mă documentez.
Primul lucru care mi-a atras atenția privind harta, a fost că distanța în linie dreaptă până la Çanakkale (orașul turc pe raza căruia se află ruinele) e aproximativ egală cu cea până la Sighetu Marmației. Într-un fel, mi se deschidea perspectiva unei călătorii în timp cu 3500 (?) de ani în urmă, fără a ieși practic din țară.
Nu sunt și nu am fost vreodată ciclist de performanță, dar în ultimii șapte ani am făcut mai multe expediții prin țară, iar în vara lui 2009 am ajuns chiar și la Belgrad (e drept, într-o expediție în grup organizată de UE, asistată și superaccesibilă din toate punctele de vedere) așa că dacă aș fi găsit un partener lucrurile erau ca și rezolvate.
Primul gând a fost către Șerban, acest alter-ego al meu, cu care făcusem primul drum la mare pe bicicletă în 2003, dar acum, însurat fiind dumnealui și, în plus, în așteptarea unui nou bebeluș, care se anunța chiar în perioada când urma să plecăm, nu am obținut de la el decât un oftat nostalgic și multe încurajări. Ceilalți potențiali parteneri au apreciat ideea drept o țicneală, invocând în primul rând teroarea mașinilor și camioanelor de pe drumurile europene. (Fie vorba între noi, nu am înțeles niciodată cum vor acești bicicliști "înrăiți" să fie respectați în trafic fără să participe efectiv la trafic, fără să-i facă pe șoferi să simtă prezența bicicletelor pe străzi și șosele. Degeaba vom chițăi pe lângă autorități pentru drepturile noastre, pentru că dacă nu vom invada cu adevărat traficul, nu vom reprezenta niciodată o "problemă" și nu vom obține niciodată mai mult decât niște dungi de vopsea trasate pe trotuarele pe care oricum le foloseam ca atare - dar asta e cu totul altă poveste).
Nu m-am încumetat să optez pentru traseul prin mijlocul Bulgariei (Ruse - Veliko Târnovo - Svilengrad - Edirne), pentru că auzisem mai multe povești despre nesiguranța drumurilor de pe acolo, așa că m-am hotărât pentru litoral, care oricum era mai frumos, chiar dacă puțin mai lung. Urma să revăd Vama Veche și mai ales Balchikul! După Marea Neagră, urma Marea Egee și în sfârșit Dardanelele, adică poarta dinspre Marea Marmara deci aveam la dispozitie trei mări. Ce-mi puteam dori mai mult? Vremea în august (din păcate din pricina condițiilor de la serviciu nu mi-am putut lua liber decât în august și nu în iunie așa cum aș fi vrut) nu se anunța cu mult diferită de cea din România iar drumul nu foarte aglomerat, cel puțin dincolo de Burgas.
În cele din urmă traseul pe care l-am ales a fost următorul: București - Constanța - Vama Veche - Varna - Burgas (Aheloi) - Malko Târnovo - Kirklareli - Uzunköprü - Çanakkale, în total circa 1000 km. Aveam să-l parcurg în 9 zile - o zi de pauză inclusiv.
Începusem să mă obișnuiesc cu ideea că voi pleca singur, dar în luna mai, în timpul expediției "Cu bicicleta la mare" organizată în fiecare an de un post de televiziune, l-am cunoscut pe Andrei, care s-a arătat încântat de ideea de a mă însoți în Turcia, cu condiția, mi-a atras el atenția, să evităm pe cât posibil drumurile europene. Între timp, în iulie, am făcut împreună și Transfăgărășanul (din București cu trenul până la Predeal, apoi Izvorul Rece - Râșnov - Zărnești - Victoria - Cârțișoara - Bâlea - Vidraru - Curtea de Argeș - Pitești și iar trenul până la București, total trei zile) așa că totul părea în regulă.
Înaintea plecării, pe care am stabilit-o de comun acord pentru 9 august, mi-am notat de pe internet câteva adrese și contacte ale campingurilor și hostelurilor din localitățile unde urma să poposim și am telefonat la Ambasada Turciei din București, de unde am aflat că cetățenii români care călătoresc în Turcia nu mai au nevoie de viză începând din iarna acestui an. Atât eu cât și Andrei aveam însă pașapoartele expirate, așa încât ne-am depus actele pentru noile pașapoarte, pe care le-am ridicat cu câteva zile înaintea plecării.

(Într-o seară de dinaintea plecării dau întâmplător în caietele lui Cioran peste această observație-avertisment care m-a pus pe gânduri:
"Hölderlin nu s-a dus să viziteze Grecia. Când vrei să reînvii niște zei morți nu trebuie să bântui pământul călcat de pașii lor. Nu poți să-i readuci la viață decât de departe. Turismul taie orice legătură VIE cu trecutul" - Perfect de acord cu el, în special cu ultima afirmație.
Totuși:
1. A "bântui" pământul, fie călcat fie necălcat de pașii zeilor, este pentru mine o bucurie pe care nu am de ce să mi-o refuz - iar asta nu are absolut nimic de a face cu Turismul;
2. Nu zeii au nevoie să fie reînviați de oameni - ci oamenii trebuie readuși din când în când la viață (- iar asta cel mai bine se poate face, exact cum spune Cioran: "de departe")
3. Nu să readuc la viață zeii urmăresc eu, ci să desființez anumite distanțe)

Ziua I, Luni 9 august 2010
București ora 6.05 - Constanța 18.10 (265 km)

Andrei a decis că drumul până la Vama Veche îl va face cu trenul, urmând să ne întâlnim acolo a doua zi seara, astfel că am plecat, singur, în dimineața zilei de 9 august la ora 6.05, din fața blocului unde locuiesc în București. Încărcasem în coburii bicicletei sacul de dormit, o pungă mare cu patru tricouri, câteva perechi de ciorapi, o jachetă foaie de ceapă, un fes, trei bandane, trusa cu săpun, periuța de dinți etc, prospoul, borseta cu actele și 300 de euro, apoi hărțile celor trei țări și o trusă cu un minimum de scule (o cheie pentru roți, una pentru ghidon, pompa, un chit de vulcanizare, o cameră de rezervă, două mini leviere). Peste coburi am legat cortul și izoprenul și ăsta a fost tot bagajul. Total 10 kilograme. Cu ale mele 93, mă încadram lejer în limita de 120 kg a bicicletei (DHS Shadow, made in Romania, 2008, dotări minime, 16 viteze, adică 3 foi cu șase pinioane, preț 400 RON, roți de 27').
Vremea era perfectă, aerul proaspăt, pentru că în timpul nopții, după o lungă perioadă de caniculă, se dezlănțuise un adevărat potop, la care de altfel asistasem în direct, din pricina inevitabilei insomnii care mă bântuie ori de câte ori urmează să fac vreo călătorie mai lungă. Aleea era acoperită cu crengi smulse de furtună, asfaltul nu se uscase iar norii acopereau încă cerul, deci puteam să sper că voi scăpa de caniculă.

Așadar, vorba poetului: "Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe-Ahil peleianul..."

Inițial plănuisem să fac drumul până la Constanța prin Slobozia, cu popas peste noapte acolo, în ideea că etapele trebuie să fie scurte din cauza caniculei (de cca două săptămâni în București și în sudul țării se înregistraseră în mod constant temperaturi de 36-37°C și același lucru se anunța și pentru perioada călătoriei mele) dar răcoarea acelei dimineți m-a făcut să-mi schimb decizia. În consecință am luat drumul vechi, prin Lehliu, paralel cu autostrada, care este și cel mai scurt, cu intenția vagă de a ajunge la Constanța chiar în prima zi. (Autostrada am scos-o din calcul după ce, cu un an în urmă, am luat-o pe acolo pe drum spre mare, dar după 50 de km am fost abordat de poliție. Le-am explicat că, în opinia mea, pentru un biciclist care face trasee interurbane, paradoxal, autostrada este cea mai sigură soluție, din simplul motiv că benzile laterale de urgență sunt foarte largi și permit păstrarea distanței față de camioanele care trec în viteză. Am fost privit lung, mi s-a repetat de nenumărate ori "Bicicletele nu au voie pe autostradă, bicicletele nu au voie pe autostradă etc etc" și am fost invitat ca la următoarea ieșire, care era însă la mai bine de 20 de km de la locul discuției, să ies de pe autostradă, în caz contrar urmând să fiu amendat).
Așadar de această dată am luat-o cumințel pe drumul vechi, totul a mers perfect, am trecut de Lehliu, am făcut un scurt popas la Drajna unde am mâncat o formidabilă ciorbă de perișoare, am trecut de Fetești și am ajuns, inevitabil, la intrarea pe... autostradă! (Nu există altă legătură cu Cernavodă pe acest traseu). Spre deliciul meu, imediat după ce am trecut de gherete, mă aștepta curios un polițist care mi-a făcut semn să trag pe dreapta.
- Știți că nu aveți voie pe autostradă?
- Da, dar nu am pe unde să o iau...
- Nu mă interesează, ocoliți prin Þăndărei (!)
Asta însemna un ocol imens. Parlamentări, insistențe, rugăminți, glumițe. Până la urmă se îmbunează și, arătându-mi autostrada, îmi spune:
- Vezi că după ce treci podul se face un drum de țară în dreapta, o iei pe acolo, mergi paralel cu drumul și ieși cu un km sau doi înainte de Cernavodă...
Bucuros accept și dau să plec, dar îmi strigă în față: - Fii atent că dacă te găsesc pe autostradă îți confisc ventilele de la cauciucuri!
Desigur, respectivul drum nu l-am găsit. Nu am remarcat decât un fel de intrând lateral care ducea doar până la o stație de betoane, așa că am gonit cât am putut tot înainte, privind din când în când peste umăr în spate. Am avut noroc și am ajuns cu bine la Cernavodă, unde în mod normal ar fi trebuit să mă opresc peste noapte. Dar era doar 13.30, cerul era în continuare noros, drumul liber, mă simțeam bine, așa că, vorba cântecului: "Hit the road Jack!...".
Peste o oră, din păcate, canicula își reintrase în drepturi. La Poarta Albă (căci am trecut, cum se vede, și pe la Poarta Albă!), copleșit de căldură, m-am oprit în curtea unor localnici unde m-am răcorit din plin la cișmea și unde un prichindel jigărit de vreo 5 ani care se zgâia la mine scobindu-se în nas m-a întrebat cu candoare: "- Da' tu de ce n-ai mașină?" - Păi cu bicicleta e mai mișto, îi răspund. A fost plăcut surprins de răspuns, mi-a arătat încântat că și el are bicicletă și, după ce ne-am despărțit ca niște adevărați colegi de breaslă, m-a urmărit mult timp cu privirea de-a lungul șoselei...
După câteva ore eram la 20 de km de Constanța. Am oprit la marginea drumului unde am cumpărat niște piersici de la o băbuță, care după ce m-a descusut și s-a minunat că vin tocmai de la București, m-a privit lung și mi-a spus:
- Vino încoa' maică să-ți torn niște apă să te speli pe față că parcă ai fi un miner. (Tocmai îmi scosesem ochelarii și pesemne că arătam ca la ieșirea din șut).
La 18.10 intram în Constanța iar la 18.34 eram pe faleza de la Cazino. Reușisem să ajung pentru prima dată la mare într-o singură zi. Am făcut o baie binefăcătoare în mare și am înnoptat la verișoara mea Simona pe care nu o mai văzusem de când eram copii. Am stat la taclale până după miezul nopții, după care m-am prăbușit în somn, cu gândul la a doua zi, care avea să fie ușoară: nu trebuia decât să ajung la Vama Veche unde seara urma să-l întâlnesc pe Andrei.


Ziua II, Marți 10 august 2010
Constanța 11.30 - Vama Veche aprox 16.00 (41 km)

Am dormit până târziu, apoi am făcut o plimbare prin Constanța, și am revăzut, pentru prima dată după mai bine de 30 de ani, fosta casă a mătușii mele, "tanti Eugenia", unde mi-am petrecut primele vacanțe la mare ale copilăriei mele. Toată ziua a fost caniculă, ca de altfel pe tot restul călătoriei. Am ajuns în Vamă după amiază, am înnotat mult, am instalat cortul pe faleză, sus pe iarbă, pentru că locul de pe plajă cu care eram obișnuit era aproape total înghițit de valuri. Spre seară am plecat să caut un loc unde să-mi încarc telefonul. Am găsit o priză accesibilă la un bar de pe plajă unde, după două beri, a apărut și Andrei.

Ziua III, Miercuri 11 august 2010
Vama Veche 8.30 - Varna aprox 21.00 (110 km)

Am trecut granița fără probleme, am mers pe drumul principal până la Kavarna, de unde am cotit-o pe un drum secundar, superb, aproape necirculat, care cobora spre malul mării. Am ajuns la Balchik puțin după prânz și ne-am oprit pentru câteva ore la o terasă pe plajă, chiar în dreptul castelului reginei Maria. Ne-am hidratat abundent (cu excepția primelor două zile, pe tot parcursul călătoriei am băut cca 8 litri de lichide zilnic), am înotat mult și am mâncat puțin. Pe la 16.00 am pornit-o spre Albena. Din fericire bulgarii au construit în ultimii ani un dig circulabil de-a lungul coastei între Balchik și Albena, care scurtează enorm drumul, pentru că șoseaua principală e plină de urcușuri și serpentine. Andrei nu știa de această scurtătură și l-am convins destul de greu de existența ei care nu figura pe GPS-ul său. Din păcate, la 1 km de Albena digul era rupt (probabil de vreo furtună din timpul iernii) și am fost nevoiți să cărăm bicicletele în spinare printre bolovani și bucăți rupte de beton pe cca 100 m. La Albena am luat din nou o pauză destul de lungă, din pricina căldurii năucitoare. Am intrat în Varna pe lumină, dar până să găsim locul de popas s-a lăsat întunericul. Tot bâjbâind am ajuns în cele din urmă la o plajă de la marginea orașului, într-o mică comunitate de pescari care locuiau în niște barăci improvizate și care ne-au invitat cu amabilitate să ne instalăm corturile pe plaja lor. Era mică și înțesată de bărci dar loc de cort tot am găsit. Tocmai sărbătoreau ziua unui confrate și ne-au invitat și pe noi. Am participat mai mult formal pentru că eram extenuați. Câțiva copii lansau în aer așa numite "Flying candles", un fel de baloane de hârtie, deschise în partea de jos, unde este instalată o lumânare aprinsă astfel încât aerul cald împinge balonul în cer. Mai târziu am aflat că așa numitul felinar Kongming, făcut din hârtie de orez, e o invenție chinezească și se pare că era folosit în antichitate ca mijloc de semnalizare. Am urmărit cum se pierd în tăriile nopții câteva asemenea drăcii până am adormit. Cu greu, pentru că petrecerea a durat toată noaptea.

Ziua a IV-a, Joi 12 august 2010
Varna 8.00 - Aheloi 22.30 (aprox 90 km)

A doua zi urma să ajungem la Burgas. Andrei s-a opus categoric ideii de a continua pe drumul principal, astfel încât, bazându-ne exclusiv pe GPS-ul său, am luat-o pe niște drumuri secundare, care urmau aproximativ traseul Zvezda - Benkowski - Kitka - Sadovo - Dolni Chiflik - Solnik - Dyulino - Gyulyovtsa - Tunkovo - Aheloi. A fost un adevărat infern. Aproape tot timpul am urcat și am coborât (mai mult urcat) dealuri pe niște drumuri execrabile, neasfaltate, pline de gropi și de pietre. Din pădurile din jur răsăreau ca prin minune roiuri de musculițe minuscule care ni se vârau în ochi, în gură și în urechi. Nu ciupeau, nici nu înțepau dar erau incredibil de insistente, mai ales pe porțiunile cu urcuș și umbră, pentru că la coborâre viteza ne permitea să scăpăm de ele iar la soare nu rezistau ele. Privindu-l pe Andrei din lateral la un moment dat m-a pufnit râsul: pedala foarte concentrat cu capul efectiv învăluit într-un astfel de nor de musculițe, ca și cum ar fi purtat o cască de cosmonaut. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Eu însumi la un moment dat nu mai țineam ghidonul decât cu o mână, în timp ce cu cealaltă încercam să scap de teroarea insectelor (nu cu mare succes, dat fiind că am și înghițit vreo două-trei). La un moment dat am greșit drumul (GPS-ul, deh) și am nimerit pe un fel de drum forestier brăzdat de șanțuri formate probabil de niște roți uriașe de tractor, care în plus mai și urca. A fost imposibil să pedalăm, așa că preț de 2-3 km am împins bicicletele în urcuș. Partea bună a zilei a fost că cea mai mare parte a traseului trecea prin păduri și am avut la dispoziție cantități neașteptate de mure coapte și dulci. În plus, pe ulițele satelor din zonă (puține, dezolante, cu aspect de părăsire totală, cu oameni ursuzi și toropiți de căldură și de sărăcie, ca de altfel toate satele din Bulgaria prin care am trecut) erau mulți pomi fructiferi, în speciali meri, cu mere verzi, foarte bune. Căldura era însă înnăbușitoare chiar și la umbră. Prin satele unde opream să cerem apă am avut de mai multe ori ghinion: "Avaria!" ne spuneau localnicii, arătând spre cișmea. În dreptul unei mici cârciumi dintr-un astfel de sat am lăsat bicicleta rezemată de un gard din plasă de sârmă și am intrat să cer apă. La ieșire o țigăncușă de vreo 4-5 ani încerca, prin gard, să umble la bagajele de pe bicicletă. Când m-a văzut s-a retras imediat, râzând. M-am uitat către grupul de țigani care stăteau la masă: toți erau cu ochii la ce face fetița. Era probabil un test de agilitate. Când s-au prins că i-am văzut s-au întors și și-au continuat taclalele, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Erau cam mulți, așa că m-am făcut și eu că plouă (Doamne, de-ar fi plouat de-adevăratelea!). La prânz am făcut un popas mai lung într-o pădurice, la marginea unui cimitir sătesc, unde am mâncat niște mere și am moțăit puțin. După amiază am plecat mai departe, deși căldura era la fel de mare. La un moment dat, pe crestele dealurilor, în localitatea Solnik l-am pierdut pe Andrei, care în plus avea și harta mea cu el, așa încât nu mai aveam nici un mijloc de orientare! O luase înaintea mea, așa cum făcuse de mai multe ori până atunci, dar de data asta nu mai era în raza mea vizuală, iar eu ajunsesem în dreptul unei intersecții, cu un indicator care îmi arăta Burgas stânga. Aș fi luat-o eu fără grijă într-acolo, dar nu aveam cum să știu ce idei are Andrei cu GPS-ul lui și cu drumurile alternative. Am așteptat puțin, în speranța că până la urmă o să apară, apoi am luat-o spre stânga, dar nu-l zăream nici după 10 minute. M-am întors la intersecție și i-am dat un SMS (deși tocmai îmi spusese că nu mai are semnal) să se întoarcă la indicator. După vreo 20 de minute a apărut de undeva din spate, cerându-și scuze că nu a observat indicatorul, preocupat fiind de... același GPS. În fine, tot restul drumului am avansat extrem de greu, astfel că la căderea serii eram abia în dreptul orășelului-port Nessebur, la mai bine de 30 de km de Burgas. Îngrijorat de perspectiva drumului european superaglomerat pe timp de noapte, Andrei a ținut neapărat să intrăm în oraș și să căutăm loc de înnoptat. O decizie care s-a dovedit dezastruoasă. Am descoperit că e vorba de o stațiune de fițe, numai cu hoteluri luxoase (în sens balcanic, desigur), de mașini scumpe și străzi cu râuri de turiști ieșiți "să se distreze". Nici urmă de camping sau pensiuni. Ne-am oprit la o terasă pe trotuar unde un cretin care încerca să parcheze un Bentley uriaș era efectiv să dea peste mine. După o scurtă criză de nervi am plecat mai departe, legându-ne speranțele de semnul "camping" care apărea pe hartă în dreptul localității Aheloi, cu vreo 15 km mai la sud. Am mers preț de o oră și jumătate în trafic intens, pe întuneric total, spre disperarea lui Andrei. În fine la 22.30 am ajuns în Aheloi unde am avut de ales între două campinguri: unul amenajat într-o livadă, la 50 de metri de plajă, unde tariful era de 4 leva cortul și 3 leva de persoană (1 euro aprox 1,95 leva) și celălalt pe plajă, cu 5 leva cortul, 6 leva de persoană și (atenție!) 1 leva de bicicletă! Deși abia ne mai țineam pe picioare, nu ne-a fost greu să alegem, mai ales că în livadă aveam la dispoziție mere verzi, din același soi ca cele de pe drum și, deloc de neglijat, umbră! Nici eu nu-mi dau seama cum am reușit să instalez cortul și chiar să fac un duș (pentru că, da, campingul dispunea și de așa ceva, chiar cu cabină închisă și în stare bună) Ne-am culcat, nu înainte de a-i spune lui Andrei că de a doua zi vreau să urmăm drumul principal, mai ales că urma să ne desprindem de litoral și deci drumul urma să fie mult mai liber. Eram efectiv epuizat și simțeam că după încă o zi ca asta nu aș mai fi fost în stare să continui călătoria. Andrei a refuzat vehement, probabil speriat de ultima parte a drumului, spunea că nu vrea să moară călcat de mașini etc și m-a avertizat că a doua zi abandonează și se întoarce la București. Noapte bună copii!

Ziua a V-a, Vineri 13 august 2010

Zi de pauză totală. Nici nu s-ar fi putut altfel, fiindcă nu aș fi pornit la drum nici bătut. Fără prea multe discuții Andrei și-a făcut bagajele și a plecat. Mi-a părut rău și i-am spus-o. Nu știu dacă m-a crezut. După ce a plecat mi-am spălat rufele și le-am întins la uscat pe bicicletă, am cules mere, m-am bălăcit, m-am plimbat pe plajă și am stat de vorbă cu proprietarul campingului, un tip la vreo 50 de ani foarte amabil și îngrijit. Nu știa o boabă engleză dar fetița lui de vreo 14 ani a fost un excelent translator. Am aflat că drumul până la Malko Târnovo nu e deloc aglomerat, pentru că este un punct de frontieră mai puțin circulat. Aveam să întâmpin, după spusele lui, ceva urcușuri dar nu foarte multe și nici abrupte. Toată ziua căldură sufocantă, fără urmă de nor. Peste zi descopăr că una din cele două tije flexibile ale cortului se rupsese. Pleznise spontan, probabil din cauza căldurii. Nu exclud să fi fost și din pricina modului precipitat în care montasem cortul cu o zi înainte, poate că tija suportase o tensiune mai mare decât trebuie. Habitaclul era locuibil, dar arăta ca și cum ar fi fost călcat de tren. Decid ca a doua zi să îl iau totuși cu mine, în speranța că voi reuși cumva să-l repar. Seara mă întrețin cu o familie de cehi care cu o seară înainte era să intre cu mașina în cortul în care încercam să dorm. Sunt în Bulgaria de trei zile și constat că am cheltuit fix 25 de euro (mâncare de alimentara, băuturi - în general răcoritoare - și două nopți de cazare la camping cu baie) Nu e rău.

Ziua VI-a, Sâmbătă 14 august 2010
Aheloi 6.45 - Malko Târnovo 15.30 (aprox 110 km)

M-am trezit la 5.45 și am transpirat doar strângând cortul și bagajele. Am ajuns la Burgas într-o oră și jumătate. Pe lunga șosea de centură care ocolește orașul prin vest, pentru câteva minute am fost urmărit de două mașini Opel Astra, model vechi, pline cu câte cinci indivizi suspecți care păreau interesați de mine. La un moment dat au tras pe dreapta lăsându-mă să-i depășesc. (Și-or fi zis că nu au ce alege din mine și bicicleta mea). După ieșirea din oraș drumul practic necirculat dar din nou cu multe cățărări, nu din cele mai ușoare, multe păduri. Foarte puține localități și foarte puține surse de apă. Din nou caniculă, întreaga zi. Am totuși câteva mere din livadă și, în plus, cumpăr de la o țărancă de la marginea drumului, un pepene verde de 4 kg (cel mai mic pe care l-am găsit) și îl mănânc pe loc - nu fără oarecare efort! Pe ultima parte a drumului din nou atacuri ale musculițelor. La Malko Târnovo am din nou de ales: un mic hotel, cochet, cu piscină chiar (35 de euro pe noapte) și așa zisul "Hotel-Spital", condiții decente, în ciuda aspectului exterior deplorabil, 7 euro pe noapte. Aleg a doua variantă. E o construcție tipic comunistă, cu 6 etaje, din care (aflu de la infirmiera de la recepție) primele 4 sunt destinate saloanelor pentru bolnavi iar ultimele două sunt amenajate ca și camere de hotel. Primesc o cameră la etajul 5. Pe culoar nici țipenie. Atmosferă de "Zbor deasupra unui cuib de cuci". Camera însă este într-adevăr îngrijită. Mă bălăcesc sub cel mai înalt duș pe care l-am văzut în viața mea (vezi foto) mai bine de o oră. Orașul e minuscul și pare părăsit. Descopăr o terasă (poate singura) unde savurez celebra bere bulgărească Kamenitza și o cunosc pe Eileen, americancă venită la capătul ăsta de lume într-un soi de misiune umanitară organizată de guvernul american, care discută volubil cu un grup de studenți bulgari. Este și profesoară dar oferă și un soi de consultanță pentru investiții, iar între timp le mai suplinește din când în când pe... chelnerițele de la terasă. Vorbește fluent bulgărește. De altfel fără ajutorul ei nu aș fi înțeles nimic din menu. Comand kebab și salată bulgărească. Aflu că nu există autobuze decât spre înapoi, spre Burgas adică (am întrebat doar din curiozitate) și că drumul spre Kirklareli (primul oraș turc de după graniță) este mai mult în coborâre. Discutăm despre criza din Europa de Est și despre cea din SUA. Vorbește ca un soldat, pare îndoctrinată. Dorm neîntors.

Ziua a VII-a, Duminică 15 august 2010
Malko Târnovo 6.50 - Kirklareli 12.00 (aprox 50 km)

Din nou dealuri. Trec granița în jur de 8.30, după o discuție foarte animată cu un vameș bulgar simpatic care își aștepta schimbul de tură. E foarte interesat de ciclism, de drumurile lungi, ar vrea și el să încerce, de politică, de criză etc. La intrarea în Turcia prima surpriză e drumul: două benzi pe sens, asfalt perfect, o adevărată autostradă. Drum preponderent în coborâre dar și câteva cățărări severe. La un popas văd undeva în spate doi bicicliști cu bagaje care se apropie. Sunt doi studenți germani, Frida și Hans. Vin de la Belgrad și merg fără o țintă precisă. Sunt foarte serioși. Ea cară pe portbagaj un bidon de 5 litri plin cu apă! Îi explic că nu merită, îi arăt bidonul meu gol (o sticlă de Fanta) și îi explic că îl umplu ori de câte ori am nevoie prin satele din drum. Nu e convinsă și e chiar foarte mirată că nu car apă cu mine. Se oferă să-mi umple bidonul ceea ce accept cu plăcere, mai mult de dragul de a-i mai ușura povara decât de sete. Sunt foarte tăcuți și par că ar vrea să rămână singuri. Ne despărțim după un popas.
Prima impresie în Kirklareli sunt oamenii. Parcă sunt cu toții suflați cu un praf cenușiu. Casele de schimb sunt închise (e duminică) așa că schimb ceva bani la un vânzător de ziare care, foarte corect, îmi arată cursul de schimb într-un ziar: 1,93 lire pentru un euro. Exact ca leva! Mă opresc într-un parc înțesat de lume și mănânc ceva pe o bancă sub un foișor. Mă hotărăsc să mă cazez, chiar dacă e abia prânzul, pentru că este în continuare o căldură înnăbușitoare și, în fond, nu sunt în întârziere. Găsesc un hotel îngrijit cu doar 15 euro pe noapte. La recepție un student simpatic și foarte amabil care îmi duce bicicleta într-un loc ferit și îmi cară bagajele. Dorm câteva ore. După amiază mă încumet să ies, deși aerul e fierbinte, irespirabil. În toate orașele turcești prin care aveam să trec am remarcat obiceiul locuitorilor de a sta pe scaune aduse de acasă, la colțul străzii și a sta la taclale, fără nici o masă sau ceva de băut în față. Ca într-o sală de așteptare în aer liber. Încep să mă obișnuiesc cu strigătele muezinilor care dau un farmec aparte întregului tablou. Încerc să intru într-o moschee, chiar mă descalț și intru în hol, dar rugăciunea începuse și nu mai am voie să intru. Senzație de respect. Nu prea sunt restaurante propriuzise nicăieri, doar așa numitele "Salonu" - un fel de bucătării cu vedere la stradă, în care sunt înghesuite mai multe mese cu scaune, totdeauna înăuntru, niciodată cu terasă. Totul se gătește sub ochii clienților. E o atmosferă intimă, plăcută, dar oamenii par în general triști și refractari, probabil copleșiți de căldură (40-41°C la umbră nu e ceva obișnuit nici pentru ei). Intru într-un astfel de "salonu" și descopăr extraordinara "Pide", un fel de pizza turcească, cu un aluat puțin crocant și acoperită din belșug cu tot soiul de sosuri de legume, ou, cașcaval și carne de oaie, care mi-a mers direct la suflet. Beau și un foarte bun ceai turcesc din păhărele mici, ca de coniac. La întoarcerea la hotel verific bicicleta și constat că am pană pe spate. Olé!

Ziua a VIII-a, Luni 16 august 2010

Kirklareli 8.00 - Uzunköprü 15.45 (aprox 100 km)

La 6.00, înarmat cu trusa de scule, cobor la recepție să rezolv pana. Ciudat sau nu, e prima oară când fac așa ceva. Reușesc destul de bine, chiar dacă noua cameră nu se așează perfect (nu am talc) și formează o mică gâlmă excentrică, care însă se atenuează pe drum. Am plecat în jur de ora 8.00, dar pe la 9.30 soarele ardea deja. Foarte multe porțiuni de drum sunt în construcție. Peste tot șoselele se extind la două benzi pe sens. Ce le deosebește de autostrăzi este faptul că la mijloc sensurile sunt despărțite de un șanț de beton în V și nu de bare de protecție. Mai bine de jumătate din drum merg efectiv pe asfalt topit. Cauciucurile scot un sunet ca și cum aș merge pe ploaie. Opresc și nu-mi vine să cred: cauciucurile mele sunt pline de asfalt topit pe care s-au lipit mii și mii de pietricele mai mici și mai mari, așa cum se lipesc alunele pisate de crema de pe tort. Încerc să le curăț pe cât posibil, deși îmi dau seama că inutil. Mă tem de o nouă pană și merg foarte încet. Fac opriri dese, de câte ori întâlnesc puțină umbră. Într-un sat opresc la o cișmea din fața casei unde se odihnește un țăran în vârstă. Îmi arată cum se folosește cișmeaua (are un fel de pârghie ciudată care o face să semene cu o tulumbă de pompieri). Mă întreabă prin gesturi de unde vin și când află se minunează. Arată jalnic și mă gândesc să-i dau ceva. Îi întind o cutie de curmale din pachetul meu cu mâncare și fața i se luminează brusc. Ia una singură și îmi explică foarte grav, cu ochii spre cer: "Ramazam!". Drumul continuă cu multe urcușuri și căldură sufocantă. La un moment dat îmi aduc aminte de cort, îmi spun că oricum nu mai am cum să-l repar și îl arunc la marginea drumului. Diferența se simte imediat în pedale. La Uzunköprü aerul parcă fierbe. La propriu și la figurat. Orașul e foarte aglomerat, străzi foarte înghesuite, foarte mulți negustori ambulanți, nelipsitele strigăte ale muezinilor. Mă cazez la o pensiune cu 25 de lire pe noapte (cca 12 euro) și dorm din nou cât mai mult. Seara mănânc din nou o Pide extraordinară, parcă mai bună decât cea din ajun și un iaurt turcesc, asemănător cu tzatziki, foarte bun și el. Nimeni nu vorbește limbi străine iar pe străzi nu am întâlnit nici un turist. În dreptul unui bloc în construcție 4 muncitori împing o schelă mobilă, care se înalță până dincolo de etajul unu, în timp ce pe schelă stau cocoțați alți doi lucrători, rămași acolo, evident, din comoditate. Așa ceva nu mai văzusem nici în România! Mă retrag în cameră și citesc până adorm.

Ziua a IX-a, Marți 17 august 2010

Uzunköprü 6.00 - Çanakkale 21.30 (aprox 170 km)

Am plecat înainte de răsăritul soarelui. La scurtă vreme însă schimbătorul față mi se defectează. Nu reușesc să îl repar așa că la fiecare pantă trebuie să cobor de pe bicicletă și să mut lanțul de pe foaia întâi pe foaia a doua cu mâna. Pe foaia a treia era imposibil chiar și cu mâna. După vreo două ore de mers schimbătorul își revine spontan. Ajung la Keșan - un oraș care pare destul de mare - la 9.00 și mă odihnesc până la 9.30 pe terasa unei benzinării. După Keșan dealuri nesfârșite, foarte severe. La un moment dat, la vreo 25 de km după Keșan, după o cățărare epuizantă, sunt tentat să abandonez și să fac autostopul dar pe partea dreaptă, neverosimil în pustietatea aia, văd o curte cu oameni, un fel de stație de mecanizare, cu câteva camioane parcate. Scot bidonul din bagaj și îl arăt cerând apă. Imediat unul din muncitori vine la gard și mi-l ia. Din spatele lui alt individ, probabil șeful lui, îmi face semn să intru în curte. Ocolesc mult, intrarea era cu vreo 100 de metri mai în față. Beau 2 litri de apă. Vorbim prin semne, le spun că vin din România, mă privesc admirativ, îmi oferă ceai cu zahăr (o adevărată binefacere) și chiar și o țigară, pe care o fumez cu plăcere. Îmi explică că nu mai am de urcat, doar de coborât, veste care mă înviorează de-a binelea. Mă odihnesc mai bine de o jumătate de oră, plec complet refăcut. Constat că într-adevăr era ultimul deal pe care îl aveam de urcat. Urmează o coborâre vijelioasă de vreo 5 km. Până la Gelibolu drumul e drept. Am scăpat de urcușuri, dar nu și de căldură. Traficul se intensifică vizibil, dar am acostament destul de lat. În plus pe partea dreaptă începe să se vadă Marea Egee, iar briza se face și ea simțită. Când mă apropii de Gelibolu văd un indicator de ferry-boat, ceea ce mă miră pentru că pe hartă nu apărea așa ceva iar planul meu era să trec cu ferry-boatul abia la Eceabat. Mă hotărăsc să iau ferry-boatul din Gelibolu, cu speranța că m-ar putea duce până la destinația finală, de care mă mai despărțeau circa 50 de km. În port schimb din nou niște bani și sunt îndrumat spre un fel de casă de bilete amenajată într-o gheretă, imediat în apropierea cheului de acostare al ferry-boatului. Casierul nu știe nici o limbă străină, dar întreb: "Çanakkale?"; "Çanakkale, Çanakkale!" îmi răspunde energic. Fericit că am scăpat de pedalat cumpăr bilet și mă îmbarc. La bord cunosc un individ mic de înălțime, îmbrăcat sărăcăcios, care susține că știe franceză și că e profesor. Ca să mă asigur îl întreb dacă nava mege într-adevăr până la Çanakkale. Îmi confirmă din cap și adaugă mai multe explicații pe care nu le înțeleg. Vorbește mai mult turcă și din când în când mai spune și câte un cuvânt în franceză. După o călătorie de vreo jumătate de oră nava acostează pe malul celălalt, în dreptul orașului Lapseki, pe care eu îl consideram doar o escală. "Francezul" coboară și îmi face semn să rămân la bord. După ce nava pleacă din nou observ însă că se îndreaptă exact în direcția din care a venit, adică înapoi spre Gelibolu. Încerc să cer explicații unui stewart de pe punte, îi arăt biletul pe care scrie clar "Çanakkale", dar îmi face semn că nu. Mă indignez, ridic tonul, tipul ridică și el tonul și îmi arată ceva cu gesturi largi către malul pe care tocmai îl părăsisem. Un tânăr turc care aștepta la volanul mașinii sale, asistă la "discuție" și îmi explică, într-o engleză foarte aproximativă, că ferry boatul nu face decât curse dus întors între Gelibolu și Lapseki. Atunci de ce scrie Çanakkale pe bilet? Nu știe să îmi explice dar este atât de amabil încât îi telefonează unui unchi al său, care vorbește fluent engleză și care îmi explică să rămân la bordul navei, să mă întorc la Lapseki și să continui drumul pe acel mal, până la Çanakkale, pentru că mai am doar 30 de km, oricum mult mai puțin decât aș fi avut de străbătut pe celălalt mal, între Gelibolu și Eceabat. Cuvântul "Çanakkale" de pe bilet nu reprezenta decât autoritatea emitentă a biletului, întrucât "Çanakkale" este și numele orașului, dar și numele provinciei pe teritoriul căreia ne aflam deja. Și iată cum am traversat eu Dardanele de trei ori la rând în aceeași zi. Nu mă plâng însă pentru că toată tevatura asta a început pe la 15.30 și s-a terminat pe la 18.05, așa încât scăpasem de cea mai călduroasă parte a zilei. Șoseaua de la Lapseki la Çanakkale, de altfel generoasă, cu două benzi pe sens, era acoperită în totalitate de griblură necompactată, pe care șoferii grăbiți m-au făcut să o simt din plin pe pielea mea. Pe alocuri am dat efectiv peste grămăjoare de pietricele, care nu fuseseră deci nici măcar împrăștiate cum trebuie pe șosea. Cauciucurile mele, în special cel din spate, aveau de suferit, astfel încât am mers încet și am căutat să urmez cât de cât banda de vopsea care marca acostamentul, singura porțiune de drum unde pietricelele erau oarecum compactate. La un moment dat pe dreapta drumului văd un grup de țărani care vând fructe. Cer puțină apă și după ce beau o țărancă îmi dă gratis o piersică imensă și foarte dulce, pe care nu cred că am să o uit vreodată. Tot drumul am avut de urcat și de coborât dealuri. În sfârșit, în jur de ora 20.00, din vârful ultimului deal (bine că nu călăream un cal ci o bicicletă, pentru că altfel s-ar putea interpreta treaba asta cu vârful dealului!), văd în zare, pe dreapta, la malul mării, orașul, destinația mea finală! Cobor de pe bicicletă și încep să țopăi și să chiui de bucurie în vacarmul impenetrabil de pe șosea, după care îmi dau drumul vijelios la vale. După nici 50 de metri - un sunet metalic, probabil o sârmă și apoi cauciucul din spate explodează. Bravo Șerbane! Ca țiganul la mal. Totuși am avut noroc, aproape că ajunsesem, deși, după primul entuziasm, îmi dau seama că mai am încă 5-6 km. Aveam să-i parcurg pe jos, împingând bicicleta cu bagaje, într-o oră și jumătate, timp în care, nu îmi explic nici acum de ce, fac pană și la cauciucul din față. Iată așadar cum am cucerit Troia: pe întuneric și cu ambele cauciucuri dezumflate. Á la guerre comme à la guerre!

După mai multe bâjbâieli pe străzile orașului și recepționeri de hotel care îmi comunicau cu zâmbetul pe buze "35 Euro", "uan handrăd lira", "eiti iuro!" etc, ajung la "ANZAC Guesthouse", o pensiune pentru studenți pe care mi-o notasem de pe internet. Cu 12 euro pe noapte primesc o cameră cu fereastră - dar zidită (!) și cu baia pe culoar. Cobor imediat să cer altă cameră dar nu obțin decât un ventilator. Tipul de la recepție, Murat, este bine intenționat dar toate camerele sunt ocupate, mă poate muta în altă cameră abia a doua zi. Adorm cu gândul la luptătorii anticomuniști închiși în Sighetul Marmației (așadar subconștientul lucrează)

Ziua a X-a, miercuri 18 august 2010
Çanakkale

Nu am reușit să înțeleg de ce fereastra camerei fusese zidită, dar nu mai contează, reușisem să dorm (cu ajutorul ventilatorului) și oricum, a doua zi am primit o cameră cu vedere chiar spre mare (mai exact către Helespont - recte Dardanele). Dimineața, în timp ce-mi beam ceaiul, nu-mi venea să cred că nu mai trebuie să pedalez. Am găsit în imediata vecinătate a pensiunii un service pentru biciclete. Mecanicul, pe care îl chema tot Murat, îmi spune să vin peste două ore, așa că am timp să vizitez muzeul de arheologie din oraș și să fac o baie prelungită în Dardanele, cu gândul la legenda lui Leandru și Hero. Distanța dintre maluri nu e așa de mare (poate 3-4 km) dar la 100-150 de metri de mal curentul marin se face simțit imediat, așa că mă întorc rapid, - probabil eroul lui Ovidiu s-a înecat mai degrabă din această pricină decât din cauza furtunii... Mai târziu îmi recuperez bicicleta prilej cu care cunosc încă un Murat, un biciclist pasionat care se arată încântat de expediția mea și mă invită la o excursie în împrejurimi și o baie pe o altă plajă, undeva la 10 km de oraș. Este student la fizică la Universitatea din oraș. Vorbim despre astronomie, religie ("Cred în divinitate dar nu în religii" - îmi spune cu hotărâre), femei, război - mă arăt intrigat de faptul că pe toate drumurile pe care le-am parcurs prin Turcia am întâlnit neașteptat de multe unități militare, păzite de santinele înarmate până în dinți. "E ceva normal, așa a fost întotdeauna", îmi spune "Aici, dacă sunt probleme, la fața locului sosește armata nu poliția. Poliția e mai mult pentru turiști". Pe drum trecem din nou prin niște livezi și culegem mere mari și bune. La întoarcere, believe it or not, fac din nou pană, de data asta la roata din față. Pipăi cu atenție cauciucul și descopăr un spin de trandafir. Așadar încă 10 km pe jos. Sport, nu glumă. Seara la recepție îmi rezerv pentru a doua zi dimineața un loc la microbuzul care face turul Troiei (cu ghid) și la cel cu destinația Istanbul (nu există legături directe cu România), care pleacă după amiază la 17.45. Stau la taclale cu Murat recepționerul și aflu că numele "ANZAC" nu este întâmplător ci înseamnă "Australian and New Zeeland Army Corps". Cele două armate desfășoară aici un program de promovare a păcii (printre care și sponsorizarea pensiunii pentru studenți turiști în care ne aflăm, unde la parter rulează aproape non-stop filme de război) în memoria bătăliei de la Galipoli, una din cele mai sângeroase din primul război mondial, când aliații (englezii și americanii - altfel băieți buni - i-au lăsat aici în prim plan pe neozeelandezi și pe australieni) au fost măcelăriți de turci într-o bătălie care s-a soldat cu sute de mii de morți și răniți.

Ziua a XI-a, joi 19 august 2010

La Troia ruinele sunt invadate de turiști. Majoritari sunt, evident, japonezii. Nenumărate mici turme păstorite de câte un ghid care turuie mecanic texte învățate pe de rost colcăie prin toate ungherele. Oriunde te-ai afla nu ai cum să-l asculți doar pe ghidul tău, fiindcă celelalte turme sunt atât de aproape încât auzi în aceleași timp cel puțin 3 sau 4 torente de "explicații", cu aceeași intensitate sonoră. Balamucul e total, dar toți se prefac că totul e absolut normal: turiștii, cu fețe marcate de intensitatea momentului, ascultă în extaz tot ce le livrează ghizii plictisiți și afectați. Aflu totuși, mai mult din informațiile afișate pe panourile explicative, că celebrul cal postat la intrare e fals și că cel autentic (dacă a existat într-adevăr) nu a fost descoperit, deși sunt șanse pentru că, potrivit arheologilor, nu a fost scoasă la lumină decât 10% din suprafața estimată a cetății. Locul este atât de împânzit de ruine și de artefacte încât săpăturile începute cu ceva timp înainte pentru construirea unui nou muzeu, undeva la 3 km de locul unde ne aflam, au fost oprite aproape imediat pentru că muncitorii dădeau pretutindeni peste alte vestigii. Îmi atrag atenția un altar de sacrificiu și odeonul, un mic și cochet amfiteatru unde troenii ascultau muzică, incredibil de bine conservat. Într-una din micile săli de muzeu fotografia Sofiei Schliemann, soția lui Heinrich Schliemann (vânătorul de comori care a descoperit ruinele, spre sfârșitul secolului XIX) împodobită cu toate bijuteriile găsite de soțul său până la acea dată (1873). În rest nu am apucat să văd mai nimic pentru că după doar o oră și jumătate grupul nostru a primit semnalul de plecare. Cu alte cuvinte "Pân-aci ați plătit, vă mulțumim pentru atenție". La întoarcere îmi recuperez bicicleta, bântui prin oraș, vizitez bazarul și mănânc, printre altele "Gözlem" - un fel de clătită cu sosuri și legume specifice. La pensiune, în așteptarea microbuzului îmi notez câteva adrese de pensiuni din Istanbul, precum și contactele firmei de transport care operează cursele de autocar Istanbul-București. După un drum fără peripeții ajungem la Istanbul pe la miezul nopții. Microbuzul mă lasă chiar lângă zidul Moscheei Santa Sofia, impunătoare și splendid luminată. După obișnuitele bâjbâieli, undeva pe o străduță în apropiere de moschee găsesc o pensiune care îmi convine și mă cazez. Cu 12 euro obțin un loc (mic dejun inclus) într-un dormitor cu trei paturi, unul din ele ocupat de un rus simpatic pe care, ce era să fac, l-am trezit din somn.

Ziua XII, Vineri 20 august 2010
Çanakkale, Istanbul

Luăm micul dejun pe acoperișul pensiunii cu trei etaje, nu din alte motive ci pentru că spațiul interior este foarte strâmt și nu s-a găsit decât această soluție. Priveliștea asupra Bosforului e minunată, dar așteptăm mai bine de jumătate de oră ca chelnerii să... sosească la serviciu (!) și încă pe atât ca să primim și mâncare. Iau legătura cu firma de autocare și aflu că plecarea este la 15.30, din Avrupa Bazar, piața Laleli. Am ceva timp așadar să vizitez Santa Sofia, Moscheea Albastră și Palatul Topkapâ și să mă plimb pe malul Bosforului. Totul e splendid dar pur și simplu invadat de turiști. Găsesc destul de ușor Avrupa Bazar, care nu e mai departe de 5 stații de tramvai de pensiune. E un loc ciudat, un amestec de bazar și autogară. În jurul meu se vorbește mult românește. Chiar și la prăpăditul de WC pe care l-am descoperit într-un ungher, nu numai că băiatul care rupea hârtia vorbea românește, dar prețul era afișat și în lire dar și în lei! Ai de ales: 1 liră sau 3 RON (adică juma de liră în plus, că deh, așa suntem noi, mai dăștepți). Am noroc, autocarul e pe jumătate gol și am loc suficient la bagaje pentru bicicletă. Biletul este 50 de euro și nu se percepe supliment pentru bicicletă. Condițiile sunt excelente, avem aer condiționat, televizor și chiar o însoțitoare de bord drăguță, Natașa, care ne oferă băuturi răcoritoare la cerere și care, politicos, m-a rugat să o ajut la o mică infracțiune. Noile legi nu permit trecerea peste frontieră a mai mult de trei parfumuri și două pachete de țigări așa că nu aș putea să iau în bagajul meu un cartuș de țigări și două parfumuri? Am acceptat și nu au fost nici un fel de probleme, în afara de o exasperant de lungă așteptare în vamă la Kappicule: Vameșii bulgari schimbau tura! Controlul a fost destul de amănunțit (a trebuit să coborâm bagajele din cală de două ori) dar cei doi șoferi erau pregătiți... Am ajuns cu bine la București sâmbătă 21 august la ora trei dimineața.

Epilog

Nu mi-a plăcut niciodată Iliada și, dacă vreun Paris mi-ar fi răpit nevasta, sincer să fiu, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să stârnesc atâta deranj, să măcelăresc atâția oameni și cai doar ca să o recuperez. Atunci de ce Troia? Și de ce pe bicicletă? N-aș putea spune precis. Din curiozitate, din dor de ducă? Tot ce știu este că pe drumul ăsta am simțit că trăiesc cu adevărat. Că mediul în care trăiesc zi de zi, cu mitocănii, urlete, "responsabilități", intrigi, crize de nervi, ipohondrii, spaime mai mult sau mai puțin ascunse, bani, mașini, multe mașini - nu este nici pe departe singurul mod de viață pe care mi-l pot permite. Că cei care spun mereu "Nu se poate altfel, n-avem ce face" sunt, în fond, demni de milă și de compasiune. Ba avem ce face și încă inimaginabil de mult! Trebuie doar atât: să gândim nițel ÎN AFARA CUTIEI.




Greu la deal cu boii mici

Photobucket







Andrei, devorator de pepeni la marginea drumului

Photobucket







Cel mai înalt duș din lume

Photobucket





Călătorul și umbra sa

Photobucket







Photobucket





No comment

Photobucket





Zidul Troiei

Photobucket






Mic concert de muzică troiană

Photobucket





Sophia Schliemann și bijuteriile descoperite de soțul ei Heinrich la Troia (1873)

Photobucket






Istanbul

Photobucket





În cazul în care faceți copii în Turcia - un reminder nu strică niciodată

Photobucket




Moscheea Albastră

Photobucket




Istanbul plecare

Photobucket











.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!