poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4902 .



Însemnări
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ingergri ]

2005-05-08  |     | 



Hârtia: soclul memoriei ... orice poezie ar trebui să înceapă cu aceste cuvinte: "O rămâi, rămâi la mine..."

Nu cred neapărat în literatură în "inspirație". Mă face să mă gândesc la cineva care așteaptă să-i pice o pară mălăiață în gură. Cred mai degrabă în împrejurări și poate într-o comunicare mai mult sau mai puțin bună cu divinitatea.
Îmi place să mă gândesc la inspirație ca la un fel de a-ți controla respirația, pentru că acest control al respirației este legat de controlul ființei și al sufletului. La o privire ageră vom observa că în general pasiunile - ura, invidia, dorința disproporționată, gelozia - mai degrabă decât emoțiile estetice - dereglează respirația

Poezia - un superlativ al senzualității.
O tu, inocență, senzualitate a senzualității.

Penetrarea florii de către insectă are ceva din actul scrisului: înmoi stiloul în călimară și-ți scrii viața pe alte petale.

Actul scrisului - o posibilă schemă:
1. se întinde năvodul cuvintelor în calea ideilor. (Delir fără nici un fel de cenzură, cuvinte în devălmășie - din care se țese plasa pentru prins idei)
2. se scoate ideea din plasă, se vâră într-un borcan și se așează cu atenție capacul. Eventual se lipește o etichetă de borcan. Dar, atenție, eticheta nu trebuie confundată cu vietatea din borcan.
(Singurul neajuns al numelui este acela că limitează. În rest face adevărate minuni).

Actul scrisului - o altă posibilă schemă (scriitorul ca bucătar)
Cuvintele sunt capace care astupă ideile, întocmai cum capacul acoperă oala de ciorbă. Unii (scriitorii) prepară îndelung ideile, apoi le aruncă în oală și pun repede capacul deasupra. Alții trebuie să ridice capacul și să mănânce ciorba. (Din acest punct de vedere coperta unei cărți nu e decât un capac cu balamale).
Fiecare cuvânt este un capac pus ideii pe care vrea să o exprime. De aceea ce interesează este redarea ideilor de sub cuvinte, dintre cuvinte, a ideilor presimțite.
Adevăratul scriitor nu-ți pune niciodată ciorba în farfurie. În bucătăria lui se intră pe furiș și se umblă la oale direct.
Capacul trebuie ridicat, ideea mirosită, apoi gustată (se suflă puțin dacă e nevoie) și abea apoi înghițită.
Scriitorul iubește astfel de hoți. De fapt doar pentru ei trăiește.

Așterne-te pe citit
... ca frunza copacului
pe oglinda lacului.

Toată lumea te întreabă "Ce" ai citit și "Cât" ai citit. Nimeni nu mai întreabă "De ce" citești, pentru că s-a înrădăcinat răspunsul în conștiința colectivă: "Ca să fiu deștept!" pentru că prea puțini se interesează de cunoașterea sinelui.
Să citești nu pentru a te ridica deasupra celorlalți, ci pentru Cunoaștere pur și simplu. Pentru Cunoașterea Sinelui, și prin Sine a lumii.

Să vânezi, să elimini, să stârpești aparențele, până la anihilarea propriei prezențe. Să rămâi numai cu existența.

Cunoaștere de sine: reținerea mizeriei la sursă și dezintegrarea prin combustie internă - produse secundare: lacrimi.

Așa cum într-o cameră locul preferat de adunare a mizeriei sunt colțurile, așa și mizeriile sufletului se strâng pe la cele mai întunecate colțuri ale sale. Nu cu mătura, nu cu aspiratorul se ia mizeria - ci cu câteva picături de acid. Chiar dacă ustură, nu se degradează, ba dimpotrivă. Rămâne alb.

Toată lumea întreabă "Ce mai faci?". Nimeni nu întreabă "Ce ai mai devenit?" sau "Ce mai ești?"

Și, pentru că tot veni vorba, tu ce ai devenit?

La urma urmei cea mai cinstită formă de comunicare este scrisul-cititul. Dialogul este adesea o capcană. Pentru că în dialog direct o privire, un gest, tonul, anturajul, derutează. În plus o întâlnire tete a tete trezește instinctul luptei pentru teritoriu, pentru hrană, pentru femelă. În cazul intelectualului lupta pentru a demonstra că este mai "deștept" decât celălalt, instinct care nu îl desparte prea mult de cercopitec.

Într-un dialog tendința, chiar și subconștientă de a demonstra celuilalt în primul rând că ești mai "deștept" decât el este exact instinctul câinelui de a-și marca teritoriul urinând în diversele lui limite. Asta nu e evoluție. Este doar o altă înfățișare a aceleiași sălbăticii.

Să nu uităm că la bomba nucleară s-a ajuns pentru că un inginer a vrut să fie mai deștept decât altul.

În Sistem toți se vor cât mai sus. Întocmai ca în piramidele evreilor din camerele de gazare.

Nimeni nu are dreptul să generalizeze, înainte de a se fi generalizat el însuși. (Generalizarea ca pulverizare). Cum știi dacă te-ai generalizat? Când scrisorile tale de dragoste devin general valabile, când începi să scrii scrisori de dragoste lumii întregi; întocmai cum făceai cu iubita ta adolescentă - îți mai amintești de ea? - cea care îți spunea ce frumos scrii, ce frumos scrii, ce frumos ...ce frumoase sunt scrisorile tale de dragoste ...
Acum dragostea nu-ți mai este dorință. Mai degrabă o ploaie. Acidă uneori.

Foaia pe care ți-am scris sufletul meu nu e un tablou într-o expoziție. Să strigi "Ce frumos!" e o irosire. Ea trebuie mototolită bine, băgată în ochi, digerată cu lacrimi și eliminată pe gură: Cuvântul.

Spune Cuvântul, iubito! Ca să avem Începutul nostru ...

Nimic nu te îndepărtează mai mult de Adevăr decât dorința de a striga mereu "Ce frumos!"

Nu poți ajunge la Adevăr dacă-ți propui Frumusețea ca țintă.

Dar inevitabil treci prin Frumusețe dacă ținta pe care ți-ai propus-o e Adevărul.

Îmi imaginez Frumusețea ca pe o stratosferă a Adevărului.

La intrarea în stratosferă devii incandescent: ești pe drumul cel bun.

Senzația de ardere a aripilor pe care ți-o dă apropierea de Adevăr - ai simțit-o?

Adevărul se învelește cu Frumusețea, dar el în sine nu e frumos.

Drumul spre Adevăr este frumos

Drumul, doar drumul e frumos.

Ceea ce spun acum poate fi frumos, dar faptul că ceea ce spun este și adevărat, nu e chiar atât de frumos.

Soarele este frumos cu razele și căldura lui. Miezul lui, Adevărul lui, este infernul însuși.

Luna este frumoasă prin raza ei, Adevărul ei este deșertul.

Femeia e frumoasă prin misterul ei, prin mesajul ei, adevărul ei este sângele.

Nou născutul este frumos, adevărul lui este condamnarea la moarte.

Frumusețea nu este decât o compensație pentru cei care au plecat în căutarea Adevărului.

Pentru că ei au pierdut totul și nu au nici o nădejde de izbândă.

Adevărul nu se admiră.

Adevărul se îndură.

Mă trec fiori când aud "Ce frumos!" în fața unei opere de artă. Ca și cum copilul i-ar spune tatălui care-și scrie testamentul "Ce scris frumos ai tată!".

-Vreau să fiu poet!
-Atunci nu încerca să te vindeci niciodată de rana celei mai intense iubiri pe care ai trăit-o, fie că a durat câteva clipe sau câteva zeci de ani. Þine-ți rănile deschise și în același timp trăiește - cu rănile deschise - și într-o zi ai să te trezești poet. Până atunci continuă munca, chiar dacă nu-i vezi rostul - dacă soarele a intrat în nori, asta nu înseamnă că a dispărut. E un joc. E un joc de cărți în care - culmea - ai voie să-ți alegi cărțile! E un fel de compensație. Și să nu-mi strigi și tu "Ce frumos!" că înnebunesc.

Întrebare: Cum mă pot salva de la moarte?
Răspuns: Singura șansă de a scăpa de moarte este să înveți să mori înainte de moarte.
Întrebare ajutătoare: Să înveți înainte de moarte, sau să mori înainte de moarte?
Răspuns ajutător: Da.

O Singurătate! O, Libertate! “Superioritatea” nu este decât un efect secundar al Cunoașterii, după cum Frumusețea nu este decât un efect secundar al căutarii Adevărului. Un reziduu al procesului de căutare a Adevărului.

Suntem sclavii propriilor noastre simțuri. Pentru noi, pentru această specie, ce nu se vede, ce nu se aude, miroase, pipăie - nu există - iar ce se simte e considerat o slăbiciune, o părere, un exces de sensibilitate - întocmai cum mămica "grijulie" încearcă să-și facă fiica să-și avorteze dragostea firească- ucigându-i astfel sufletul pentru totdeauna. (Confuzie grobiană: extrasenzorialul este luat drept iluzie, iar aparența drept lege). Și în timpul ăsta savanții se dau cu capul de pereți întrebându-se unde e "viața" în Univers. Să mori de râs nu alta! Despre ce viață vorbim?
Asta se întâmplă când gândești strict în limitele pe care ți le inoculează Sistemul: "Astronomie", "Biologie", "Literatură" etc. Folosește-le dar nu le accepta ca limite.

Când îți găsești propriul tău Dumnezeu judecata "de apoi" e în fiecare zi. Sigur că asta nu sună prea frumos. Și nici nu este.

Toată lumea vrea să scape de tristețe de parcă ar fi o tumoră. (Adevărata tumoră a sufletului e însă falsa veselie). Prea repede ne dezbărăm de dureri - când se știe că orice naștere, ca de altfel orice act de creație, e precedată inevitabil de dureri.
Să-ți extirpi durerile fără să creezi nimic - te îngropi de viu.
Grețurile, senzația de vomă există și în scris ca și în timpul gestației. Vomitarea din inimă în creier.
Și din creier, prin mână - pe hârtie.

Suferința, frământarea nu trebuie eliminate necondiționat, ci mutate cu o octavă mai sus. Te doare stomacul de foame? Mai sus – dorințele? Mai sus – singurătatea? Mai sus - prostia lumii? - împinge-ți durerea din ce in ce mai sus. Să te doară stelele, arsura lor, să te doară ideile...și încă...
Să înveți managementul ideilor divine sub presiunea ideilor reziduale.

Nu "Am iubit-o, fir-ar a dracului de curvă" ci, mai degrabă "Am iubit-o fir-aș al dracului" și atât. A-ți condamna propriile sentimente pe motiv că ele provoacă durere este, mai mult decât o răsucire a cuțitului în rană (care, la urma urmei, ar putea avea un efect terapeutic-curativ) - o abandonare a rănii la voia viermilor - începi să putrezești de viu.

Zăpăceala, incoerența artistului, este zăpăceala, incoerența îndrăgostitului.

Într-un anumit moment al vieții - și acest moment trebuie întârziat cât mai mult cu putință - oamenii consideră că a sosit momentul "maturizării" - în general pentru că nu mai suportă durerile sufletești – Atunci, sub fel de fel de pretexte, închid definitiv obloanele sufletului pentru ca lumina viselor să nu-i mai deranjeze și își încep viața "matură". Adică moartea lentă.

Poate că Dumnezeu ne joacă viața la zaruri - în copilărie - adolescență - tinerețe zarul se rostogolește- depinde de suprafață, de geometria cubului, de forța cu care e aruncat, de marginile mesei. Maturitate: oprirea zarului - cu ce față te-ai oprit în sus și care față îți este pentru totdeauna astupată?

Ce poți învăța de la noul născut? Cum se procedează? Simplu - Se ia noul născut - se privește cu atenție în ochi și se tace - se tace.

Toate răspunsurile se află la noul născut. E bine să-l privești în ochi cu atenție. Dacă el, chiar înainte de primul țipăt, cu un cearceaf aruncat pe umerii umezi, s-ar repezi la masa de scris și ar incepe lucrul, am și afla răspunsurile. Dar, vorba poetului: "n-a fost, n-a fost așa"
După naștere cresc doar abilitățile - Cunoașterea scade. Nu o mai recuperăm niciodată (cei mai mulți dintre noi). Ceilalți - târziu și parțial. Exemplu: Lao Tse (în chineza veche - copilul bătrân)

Suntem trimiși pe pământ cu memoria mai mult sau mai puțin bine ștearsă. Viața e un efort de memorie.

Evoluție: Râsul peștilor trebuie să fi fost primul peștișor cu piciorușele abea înmugurite târându-se pe nisip. Ce hohote, ce bunăvoie ... ce batjocură. (La mare suntem acasă. Viața și mai cu seamă viața celui care scrie, e un efort de memorie).

Dacă peștele a știut să-și lepede branhiile pentru a pleca pe drumul spre om - poate că și noi vom ști să ne sacrificăm plămânii pentru a ne adapta la respirația în vid.

Eleganța gândurilor se duce în eleganța gesturilor, niciodată invers. Iar eleganța, ce e ea altceva decât eliminarea oricărui gest inutil?

"La început a fost cuvântul". Până la urmă logoreea asta interminabilă a poeților nu e decât o bâjbâială peltică în căutarea Acelui cuvânt. Nu-i așa?

Răbdarea - o voluptate de neînlocuit - în cultură, ca și în sex, te duce la orgasme de neînchipuit

Viața te poartă spre moarte.
Moartea - o poartă spre Cunoaștere

Chiar dacă ne apare ca un schelet, copacul în iarnă trebuie privit ca o potențială sursă de flori.

Nu moartea e de plâns, frumoșii mei sălbatici, ci viața de râs.

Forța poetului se măsoară în capacitatea de absorbție a veninului lumii. Se știe doar că antidotul veninului din venin se face.

Imi depun cuvintele pe hartie cum peștele icrele pe fundul marii. Altcineva trebuie sa le fecundeze.

"I'm a lover, not a fighter"
Am incercat si eu gestul acela cu camasa descheiata al lui Michael Jackson. E o senzatie! Mi-a amintit căderile în gol - singurul zbor aerian care ne este permis.
...mâna care scrie singură - are ceva din gesturile lui.

Încrederea melcului: cu ochiul atins, retractat, el este total încrezător la revenire că nu va păți nimic, chiar dacă între timp nu vede nimic - bunăoara primejdia posibilă.

Spun "mi-a venit mintea la cap".
Spunem "îmi pierd mințile".
Numai în clipele de mare tulburare sufletească înțelegem că avem în noi mai multe ființe.

Se crede că cei care au proiectat piramidele, au încercat să redea imaginea razelor de soare coborând printre nori.
Într-adevăr.

Sunt poate un propovaduitor al bunătății caustice.

Și totuși, pe gânduri mi-e pace.

Trecutul și viitorul sunt într-un fel mama și tatăl prezentului. Și doar se spune :"Mater certus, pater incertus". Și atunci de unde atâta sete pentru post-modernism?

Noi trăim în preajma adevărului, fără să îl vedem. Călcăm pe el la tot pasul. "Adevărul există și este scris. El își asteaptă numai cititorii", ne spune Nicetas în frumoasa limbă nicetiană. O formulă, o reformulare care să-l facă inteligibil pentru toți. Asta trebuie căutat în literatură și nu "noul"

Căutăm adevărul (cuvântul) cum orbii noaptea focul pe câmpiile nesfârșite: nu-l găsesc decât când simt arsura. Poate dura milenii.
Dar asta nu înseamnă că focul nu există.

"Undele radio care ajung la noi de la stele sunt atât de slabe încât dacă s-ar aduna energia tuturor acestora, ea ar fi egală cu cea a unui fulg de zăpadă care atinge pământul". Gil Tarter, astronom, Discovery.

Toată copilăria am avut această dilemă: Păcălici e cel care păcălește sau cel care e păcălit? Figurina din cărțile de joc nu m-a lămurit. Înclin acum la "maturitate" să cred că adevăratul Păcălici este cel care CREDE că păcălește și mai ales cel care se păcălește singur.

Nu scriem doar pentru a comunica sau memora - ci în primul rând pentru a fixa cuvântul în zona vizibilului.

În privirea unui om stă harta vieții lui.

Mă încălzește identitatea ochilor.
Mă uluiește diversitatea privirilor.

De mult o fată mi-a spus un lucru foarte frumos. Mi-a spus "Ești dus".
Chiar așa: "Dus, dus, dus, pe dealuri în sus"

Fără îndoială, nici o întrebare esențială nu are răspuns. E adevărat. Numai că întrebările, chiar și cele esențiale, sunt de două feluri: - cele care deschid un drum (sau chiar mai multe) și altele, ca niște piramide incașe pierdute în junglă - dacă pleci de la ele ai să încasezi numai crengi peste ochi, bălării și mușcături de șarpe.
Fiecare întrebare bine pusă e o lumină aprinsă. Abea când luminile ajung să se întâlnească, abea atunci câmpul s-a luminat. Dar până atunci ...

Echilibrul nu se atinge alergând toată viața după răspunsuri ci după întrebările corecte. Ascultă-ți sufletul. Sufletul pune întrebările.

Când s-a decis să-și redea opera sub formă de dialoguri, nu cred că Platon a urmărit să sublinieze atât rolul dialogului în sine, cât mai ales extraordinara forță de elucidare pe care o are întrebarea prin ea însăși - ca formă de exprimare a esențialului uman.

Singurul și cel mai mare dușman al meu sunt eu însumi. Amin!

Mențiunea "o piedică în calea uitării" o găsim numai pe vederi, fotografii și alte mărunțișuri. Pentru că nu există nici o piedică în calea uitării.

Arghezi: “Totdeauna și mereu a fost aceeași situație: toată vremea am regretat trecutul, am așteptat viitorul și am suportat prezentul”.
Poeții spun lucruri trăznite!


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!