(daca nu îl știți deja destul de bine, citiți înainte Luceafărul lui Eminescu pentru a înțelege mai ușor rostul următoarelor versuri)
Și clipe ce-ncepeau mereu…
Mereu i-au petrecut.
Erau feriți
Spune-mi tu, atotștiutor,
Ce e cu cei
Ce vor să fie mai grei!
Cu vorbele lor decupate
Din tot ce-au citit într-o carte
Și un rând zgâriat pe pereți
Se trezesc peste noapte poeți.
Spune-mi
Sub un balcon, sub care
Poate a stat o dată un Cyrano,
Un criminal – un hoț de vieți
Cu-o lamă groasă de cuțit
Părea să fie un artist
Pictând cu sânge pe pereți,
Iar muritorii ce serveau
Drept
Tu cea verde,
Cu părul ca o salcie...
Te apleci la pământ
Ca un copac bătut de vânt,
Te strecori ca o pisică
Între gândurile mele.
Tu nu uiți și nu ierți,
Nu-mi dai pace,
Dar dintre toate
Tu cea albă,
Ce-mi calci pe suflet
Și-ncerci să îmi distrugi gândirea,
Dispari!
Nu te doresc pe tine.
Nu-ți vreau glasul,
Nici chipul, nici privirea.
Din tot ce ai
Eu îmi doresc doar ura.
Negură și verde,
Tot ce văd în negură se pierde.
Copaci cu tot cu frunze,
Hoinari cu străzi cu tot,
Ecouri, voci…
Încet-încet, tăcut și greu
Gândul meu se pierde,
Iar în curând am să mă pierd
MS