Spune-mi tu, atotștiutor,
Ce e cu cei
Ce vor să fie mai grei!
Cu vorbele lor decupate
Din tot ce-au citit într-o carte
Și un rând zgâriat pe pereți
Se trezesc peste noapte poeți.
Spune-mi
(daca nu îl știți deja destul de bine, citiți înainte Luceafărul lui Eminescu pentru a înțelege mai ușor rostul următoarelor versuri)
Și clipe ce-ncepeau mereu…
Mereu i-au petrecut.
Erau feriți
Negură și verde,
Tot ce văd în negură se pierde.
Copaci cu tot cu frunze,
Hoinari cu străzi cu tot,
Ecouri, voci…
Încet-încet, tăcut și greu
Gândul meu se pierde,
Iar în curând am să mă pierd
Sub un balcon, sub care
Poate a stat o dată un Cyrano,
Un criminal – un hoț de vieți
Cu-o lamă groasă de cuțit
Părea să fie un artist
Pictând cu sânge pe pereți,
Iar muritorii ce serveau
Drept
Tu cea albă,
Ce-mi calci pe suflet
Și-ncerci să îmi distrugi gândirea,
Dispari!
Nu te doresc pe tine.
Nu-ți vreau glasul,
Nici chipul, nici privirea.
Din tot ce ai
Eu îmi doresc doar ura.
Tu cea verde,
Cu părul ca o salcie...
Te apleci la pământ
Ca un copac bătut de vânt,
Te strecori ca o pisică
Între gândurile mele.
Tu nu uiți și nu ierți,
Nu-mi dai pace,
Dar dintre toate
MS