Luceafărul (partea a II-a)

(daca nu îl știți deja destul de bine, citiți înainte Luceafărul lui Eminescu pentru a înțelege mai ușor rostul următoarelor versuri)

Și clipe ce-ncepeau mereu…

Mereu i-au petrecut.

Erau feriți de ce e greu

Și de necunoscut.

Chiar nici destinul schimbător

Părea că nu îi lasă;

Căci el - viclean cutezător,

Iar ea era frumoasă.

Din îmbătarea de amor

A nopților de vară,

Apare-ncet câte un nor

Și-ncet încet coboară.

Căldura verii a pierit

Iar toamna ce urmează,

Lumina de la asfințit

Pe codrii o așează.

La geam ea nu mai sta

Pe el să îl privească,

Luceafărul cum lumina

Și raza să-i vorbească.

Dar Cătălin cel guraliv

Și îndrăzneț cu ochii,

Ca un copil obișnuit

Privea la alte rochii.

A venit și vremea când,

Cum soarele se lasă,

El a lăsat-o așteptând…

Singură în casă.

Iubirea ce-a promis dintâi

De Cătălin e dusă.

De vorbe fără căpătâi

Ea a rămas răpusă.

În coate-și razimă acum

Suspinul între tâmple,

Amarul își croiește drum

Și sufletul îi umple.

Pasul și-l îndreaptă iar

La vechea ei fereastră,

In sus, pe cer, cu gândul doar

Luceafăr să zărească.

Dar sus doar norii se roteau,

Și-i învârteau privirea,

În umbra lor îi abăteau

Amarul și mâhnirea.

Vorbea, privind în gol,

Oftând de la fereastră,

Îi spune că ar vrea din nou

Lumina să-i unească.

Apoi încet în pat sa-ntins

Privind înspre oglindă,

Sperând sa îi apară-n vis,

Din raze s-o cuprindă.

"Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă și în gând

Și viața-mi luminează!"

El asculta de după nori

Tăcut, a ei chemare,

Nu-ncearcă a se aprinde

Și nici în jos să zboare.

Nepieritoare-i soarta lui,

Iar de-ar fi s-o împartă,

Nu ar mai da-o nimănui

Din cer să se despartă.

Nici din adânc și nici din zări

Nimic nu mai rotește,

Iar din a haosului vai

Nimic nu se ivește.

Trecu o zi, trecură trei

La geam ea noaptea vine

Și vede cum deasupra ei

Se sting lumini senine.

Privirea ei îl căuta,

O rază să-i revadă,

Dar cerul nori îi aducea

Să-i cearnă în zăpadă.

"Cobori în jos, luceafăr blând

Să te mai văd o dată!

Îmi este chipul tău în gând

Și-n inima mea toată.

Eram neștiutoare-atunci

Și nu putem pricepe

Scântei din ochii tai adânci

Sau rosturi înțelepte.

Vrăjită-am fost de Cătălin,

De vorbe-i ușoare;

Un paj ce îmi spunea umil

Cuvinte-nșelătoare. "

Dar el în taină asculta,

Tăcut, a ei chemare

Nu-ncearcă a se arăta

Și nici să se coboare.

Fereastra negrului castel

Acum e toată albă.

Căzută-ncet de sus din cer

Stârnind a iernii salbă.

Pe după nori o strălucire

Și ani de mii de clipe,

Îi trec cu toate-ntr-o sclipire

Croită din aripe.

Sunt nori și umbre dedesupt,

Deasupra-i cer de stele -

Lumini, de jos - de nevăzut,

Îl poartă printre ele.

Luceafărul ajunge iar

La vremuri de-nceput.

În locul unde nu-i hotar,

Nici rost de cunoscut.

Acolo, în zadar,

Mâhnirea își aruncă;

Din negură se-ntoarce iar,

Mai grea și mai adâncă.

- "Hyperion, lumina ta

E crai intre lumine.

De ce îți vine a pleca

Și te-ntorci la mine? "

"Vreau să îndrept greșeala

Și dorul de iubire,

Să scap de năuceala

Ce-i doar închipuire.

Ascunde-o de a mea privire,

Din minte să-mi dispară,

Aș vrea sa n-o mai pot vedea,

De ochi-i mă separă.

Voințele-omenești,

În lume le alungă…

Iar glasul ei lumesc

Să nu mă mai ajungă. "

"Hyperion, a ta dorință

Nu-i nouă pentru mine.

Venit-au și-alți să plângă

Dorinți ce nu pot ține.

Nu pot să pierd iubirea

Din locul unde nu-i.

De se arată-nchipuirea,

Nu-i loc de căpătâi.

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre locul tău din cer

Și-acolo tu așteaptă

Cuvântul ce-ți ofer. "

În locul ce i-a fost menit

Hyperion se-ntoarse,

Din cerul cel nemărginit

Lumina și-o revarsă.

Trecu o zi, trecură trei

Și primăvara vine.

Iar din senin, deasupra ei,

Nășteau lumini senine.

Sclipiri în apă tremurau,

Se aprindeau mai tare,

Se strecurau fulgerător

Și năvăleau din mare;

Iar apa ce o adunau

În cercuri se rotește,

Și din adâncuri ridicau,

Un falnic val ce crește…

Lovește țărmul zdrobitor

Și îl strivește-n maluri,

În urma lui, hăulitor,

Răsar într-una valuri.

În aer se aprind văpăi

De umplu lumea-ntreagă,

Și din a haosului văi

Prăpădul se încheagă.

Se-nalță ape către cer,

Acoperă pământul…

Și munții tremură și pier,

Iar marea e mormântul...