poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3154 .



Mental versus Analitic
eseu [ ]
Colecţia: Poveste Postmodernistă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sextus Empiricus ]

2007-10-04  |     | 



0.

Mentalul (filosofia „mentalului” - Husserl, Maurice Merleau-Ponty, Heidegger [1] - continuată, azi, de o puzderie de „fenomenologi”), prin Heidegger, spune: „De ce este ființa [conștiința, intuiția, etc.] ceva mai mult decât nimic ?”.

Analiticul (filosofia „analitică”, având în centru „analitica limbajului” - Frege, Russell, Wittgenstein I și II [2] - și ea continuată, în zilele noastre, de o serie nesfârșită de „analitici”), dacă-l parafrazez pe Heidegger, spune : „De ce este self-ul = vocabular individual [3] (de care facem uz pentru a ne justifica acțiunile, opiniile și viața) totul și nimic altceva ?” .

Ambele spuse conțin, implicit și răspunsul. Și anume: (mentalul) sub „centrul gravitațional” intitulat self se ascunde ceva; (analiticul) sub un astfel de „centru” nu mai există nimic.

2.

Trebuie făcută o distincție netă între „analiticul” kantian și cel al filosofiei „analitice”.

La Kant se pleacă de la judecăți sintetice apriorice. „Analiticul” kantian nu face altceva decât să le expliciteze fără a aduce nimic nou. [4]

Poziția filosofului „analitic” este alta. El rupe, pur și simplu, limbajul de entitatea care îl produce și îl studiază separat ca pe un obiect (mort) fixat într-un insectar. Sau, mai rău, ca pe un cadavru supus disecției. Și extrapolează apoi, la organismul viu, concluziile. Pierzând din vedere faptul că o disecție poate decela, cel mult, eventualele cauze ale unui deces. Și nu de ce organismul a trăit mai înainte bine mersi.


3.

Concluzia la care ajunge „analiticul”: sub „centrul gravitațional” al self-ului care produce limbajul, nu mai există decât nimicul, constituie, prin sine, un paradox. Fiind negat producătorul.

Un alt aspect paradoxal, dar corelat cu primul, este pus în evidență chiar de Wittgenstein I [5].

„ Înțelegerea unei propoziții, presupune înțelegerea numelor care o compun; dar
Înțelegerea numelor presupune înțelegerea, dinainte, a propoziției care este
compusă din aceste nume. Altfel spus: înțelegem o propoziție doar în măsura în
care, în ultimă instanță, am înțeles-o deja” [6].

Celor de mai sus le voi pune eticheta de „paradox al incomunicabilității”

Consecințele extreme ale ''paradoxului incomunicabilității'', apărut ca rezultat al ruperii aproape complete a formelor lingvistice de tot ceea ce știm și percepem despre cel ce le utilizează sunt: (a) fie negarea sistemului limbii, deoarece nu ar exista forme ce ar putea să alterneze în același punct al structurii, ci ar exista doar diferite structuri de propoziții irepetabile; (b) fie o integrare maximă a tuturor vorbitorilor într-un sistem în care ideolectele sau limbile individuale coincid perfect, condiție în care, prin realizarea unui efort minim de memorare se ajunge la un singur cuvânt; soluție de tip ''Eugen Ionesco'' în care toată lumea posedă, cunoaște și folosește un unic fonem sau cuvânt, indiferent de situație.

4.

Genialitate lui Wittgenstein constă tocmai în analiza, dusă până la capăt, adică până la paradox, în Witt. I, atunci când adoptă premisa că „structura limbajului reflectă structura (logico – obiectivă) a lumii”. Ca apoi, în Witt. II [7] să ajungă la „jocurile de limbaj” care dau peste cap orice tip de logică (clasică sau nu) „obiectivă” (în sensul de „universală”) aplicată consecvent (de la un capăt la altul) în timpul unui discurs. Ajungându-se la o nouă fundătură. Aparentă însă. Care poate fi exprimată prin sintagma care încheie „Tractatus-ul”: „Despre ce nu se poate vorbi [logic] trebuie să se tacă” („Whereof one cannot speak”). Sau, despre ceea ce nu se poate vorbi (încă o dată „logic”) trebuie să se vorbească prin cuvintele tăcerii – și atunci devenim mistici. Ori încă, (să se vorbească) prin „libertatea ficțională” a artei. Reinstaurând „subiectivitatea”. Scoțând la lumină „producătorul” care se află în spatele (în umbra) limbajului.

5.

Rezultatele lui Wittgenstein cel târziu, al „jocurilor de limbaj” și consecințele multiple ale acestora, ajung să-l scoată din sărite pe Russell. Care, revoltat de ecourile multiple ale „Cercetărilor filosofice” (Witt. II), nepublicate încă, dar care circulau în diverse notițe luate de studenții ce îi audiaseră cursurile, îl fac, pe Russell, să exclame – plin de țâfnă și parapon la adresa obrăzniciei fostului său învățăcel pe care îl susținuse și ajutase cu fervoare să revină în mediul academic, chiar împotriva vrerii acestuia: „Pentru Wittgenstein cel târziu…reflecția filosofică serioasă a devenit prea obositoare; și astfel el a născocit o doctrină ….[împotriva căreia] eu simt o aversiune extrem de puternică” [8 ]. Și era normal să se întâmple așa. Deoarece acea „doctrină” contrazicea nimicitor crezul de bază al lui Russell: „ Cred că se poate descoperi o relație între structura frazelor și structura evenimentelor la care se referă. Nu cred că structura faptelor neverbale este complet incognoscibilă și cred că, luând destule precauții, proprietățile [logice] ale limbajului ne pot ajuta să înțelegem structura gândirii” [9] . Ceea ce era în deplin acord cu premisa de la care pleca și Witt. I în „Tractatus”.

6.

Și acum, „Mentalul”.

„Să încercăm să ne transpunem cu ființa și mintea noastră într-o stare necontradictorie, de neconcentrare, larg receptivă,…, blocând gândirea, cel puțin în momentele când privim un peisaj natural de munte, o turmă de oi pe coasta unui deal, o apă cristalină și rapidă pe pietre strălucitoare în soare, marea reflectând culoarea cerului etc.. Nu mai știm nimic, toate căile gândirii și memoriei le-am blocat, suntem într-o stare de relaxare totală, primitivă, vegetativă, dar înregistrăm o imagine pe care o privim ca și cum timpul ar sta, ca și cum dinamica imaginii ne-ar fi străină. Profunzimea acestei trăiri nu trezește plăcere sau durere, mai curând o stare afectivă neutră. Un asemenea experiment, în care nu suntem în somn, ci într-o stare de veghe, în care atenția noastră o îndreptăm către relaxare și înregistrare senzorială, pentru ca în final atenția noastră să nu fie efort de concentrare, ci plasată într-un punct de echilibru natural al ființei noastre, dar și al nostru cu mediul înconjurător, constituie un fenomen de trăire pe care îl vom numi ființare” [10]

Este ilustrarea sugestivă a bine cunoscutei suspendări a judecății (epoché), metodă prin care Husserl caută adevărul bine întemeiat și care deschide, prin conștiința (individuală, subiectivă), câmpul de cercetare al fenomenologiei. Apropriindu-se, pe un drum propriu, de ceea ce scolasticii Evului Mediu (în frunte cu Thomas d’Aquino) numeau lumina naturală a rațiunii [11].

De la Husserl, trecând prin eșecul lui Heidegger (pe care l-am analizat în alt eseu) s-a ajuns azi la ceea ce diverse grupuri de cercetători [12] spun la unison că „literatura dedicată din ultimii ani consideră conștiința ca fiind una dintre marile probleme neelucidate și cel mai mare mister al științei și filosofiei” . Refuzând să mai traseze o graniță strictă între cele două discipline. Ca și între acestea și teologie sau artă. Iar cuvântul „conștiință” poate fi oricând înlocuit cu cel de „intuiție” (în sens larg) [13], „Eu transcendental” [14], „trans-personalitate” [15] și altele asemenea . La care fiecare dintre noi poate, mai greu sau mai ușor, să ajungă. Utilizând tot felul de tehnici. Dintre care epoché face parte, dar nu e singura. Și care pot fi reunite sub titlul generic de „meditație”.

7.

Sper că din cele anterioare a rezultat opțiunea mea. Dacă nu, o spun clar acum: ea este „mentalul” corelat cu „analiticul”, dar plecând de la primul. Pentru că, însuși Wittgenstein în „Cercetări filosofice” (Witt. II) ajunge, volens, nolens, de la studierea separată a limbajului (Witt. I) la re-corelarea acestuia cu „mentalul”. Ca, de altfel, și unul dintre cei mai interesanți (încă) „analitici” contemporani: Thomas Nagel [16]. În ciuda altor „analitici” ortodocși – și pe bună dreptate considerați drept desuet-pozitiviști - cum ar fi, de exemplu, Jerry Fodor [17] atunci când propune o funcție f (cu pretenție de „universalitate”) între ceea ce el numește „formulele limbajului gândirii” și propozițiile unui limbaj natural. Lucru care ar putea fi, eventual, valabil dacă se reduce atât „limbajul gândirii” cât și orice limbaj natural la un sub-limbaj de natura unei logici standard (aristotelice).

8.

Iar în final, voi spune: „Meditația nu poate face rău nimănui și nu este împotriva nimănui [indiferent de religia acestuia]. Este ca și când te-ai afla pe vârful unui deal și privești în jos, perspectiva mărindu-se considerabil. Acolo se petrec tot soiul de lucruri. Tu, ești detașat. Dar poți interveni oricând extrem de eficient, fiind simultan și martor și jucător. Este întocmai cum te-ai afla în centrul unui ciclon, care se desfășoară, furibund, spre periferie. Și în care poți interveni limitând dezastrele. Nu înseamnă să renunți la viață. Dimpotrivă, trăiești mai deplin, mai intens, cu mai multă bucurie, mai multă claritate, mai multă deschidere, mai multă creativitate și înflorire” [18]. Este ceea ce urmărește, printre altele, Zen-ul japonez (și Ch’an-ul chinez) [19]. În opoziție cu Budismul clasic, de sorginte indiană, preponderent contemplativ.

NOTE
[1] Edmund Husserl, Meditații carteziene, Humanitas, 1994; Maurice Merleau-Ponty, Fenomenologia percepției, Aion, 1999; Martin Heidegger prin întreaga sa operă, prea vastă pentru a cita componentele sale.
[2] Gottlog Frege, Scrieri logico-filosofice, ed. Științifică și Enciclopedică, 1977; Bertrand Russell, Problemele filosofiei, All, 2004; Ludwig Wittgenstein (Witt. I), Tractatus logico-philosophicus, Humanitas, 1991.
[3] în termenii lui Rorty, „vocabular final” (Rorty Richard, Contingență, ironie și solidaritate, All, 1998.)
[4] Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, ed. Științifică, 1969 și Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa drept știință, ed. Științifică și Enciclopedică, 1987.
[5] Witt. I, Tractatus…
[6] Iată alte două variante ale acestui paradox, stabilite independent și simultan cu Wittgenstein de către Saussure și Croce (citate în Tulio de Mauro, „Introducere în semantică”, ed. Științifică și enciclopedică, 1978).

„(i) O variație, oricât de mică, în patrimoniul lexical (privit ca sistem: entități plus
relații) a doi indivizi - și astfel de variații sunt destul de mari și frecvente - duce la concluzia că doi indivizi vorbesc totdeauna limbi diferite deoarece, cu excepția unei suprapuneri totale a celor două patrimoniuri lexicale personale, chiar și cuvinte care par comune, grație asemănării fonice sau a aproprierii de denotații sunt, în realitate, cuvinte cu semnificație diferită, introduse fiind de relații care nu coincid (Saussure ).

(ii) orice propoziție este perfect semnificabilă prin aderarea ei univocă, impenetrabilă și, de aceea, incontestabilă la conținutul său. Prin aceasta, însă, orice expresie se situează într-o singurătate astrală. Omul vorbește perfect, dar vorbirea sa nu are nici o umbră de înțelegere în ceilalți oameni, în măsura în care înțelegerea comportă reconstituirea, pe baza unor forme lingvistice, a unui conținut de gândire (Croce).
[7] Witt. II, Cercetări…
[8] Bertrand Russell, Problemele filosofiei, All, 2004 (Mircea Flonta, Studiu introductiv).
[9] Bertrand Russell, An Inquiery to Meaning andTtruth, W. W. Norton & Company, 1940.
[10] Mihai Drăgănescu, Profunzimile lumii materiale, ed. Politică, 1980.
[11] Tereza-Brândușa Palade, „Sensul ființei – Metafizica neoscolastică a lui Edith Stein”, în: Idei în dialog, # 9(36), septembrie 2007.
[12] Richard Amoroso, „ Awareness, a radical definition” în Science and The Primacy of Consciousness - Intimation of a 21st Century Revolution, The Noetic Press, 2000.
[13] Cornel Haranguș, Intuiție și cunoaștere, Facla, 1980.
[14] Edmund Husserl, op. cit.
[15] Stanislav Grof, The Cosmic Game, State University of New York, 1998.
[16] Thomas Nagel, Veșnice întrebări, All, 2004. Iar unele dintre capitolele acestei cărți, cum ar fi: Moartea, Absurdul, Panpsihismul, Cum e să fii liliac….vădesc, cât se poate de clar, re-apropriere de „mintal” și re-corelarea limbajului cu acesta fără însă a abandona „analiticul” ca metodă.
[17] Jerry Fodor, Representations, MIT Press, 1981.
[18] Bhagwan Shree Rajneesh (OSHO), Meditation: The Art of Ecstasy, Osho International Foundation, 1994.
[19] D. T. Suzuki, Zen Buddhis, selected writings of D.T. Suzuki, Doubleday, 1996.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!