Hermina-i doar un pic de viață, Giuvaer ce dă scântei, Trăiește-n nordul cel de gheață Și-i prinsă pentru-argintul ei. Ca s-o vâneze,

E greu să fii ce ești și totuși Să nu poți precum ești trăi, Să ai palate multe-n visuri Și să n-ai unde odihni. La fel e greu când porți cu

N-am dorit nimic întotdeauna N-am cerut chiar de-aveam drept să cer, N-am râvnit decât un strop de lună Din lumina toată de pe cer. N-am

Nu-mi pune aripi! - am strigat spre îngerul ce mă ținea când îmi vâra aripi cu sila și-n umeri mi le îndesa. Nu vreau! Dar el, cu o

Ciudat. Eu sunt un om sărac, Dar la o umbră dacă stau, De unde am, de unde nu am, Ceva tot trebuie să dau. Apusului, la care unii Nu-i dau

Ca o câmpie, oglindind întinsul, Cu păsări care-i stau pe crengi cântând, Privindu-l lung, aduce-n el nestinsul Din depărtate vremuri

Cum seamăn eu cu tine, mare, La fel, mereu neliniștit, Închis din patru părți de timpul, Din care nu e de ieșit. Mă zbat adânc, fără

Mi-a bătut în poartă Fericirea Și intrând în curte m-a strigat. Eram dus alături cu iubirea. A-nchis poarta iute și-a plecat. Mi-a bătut

cine m-a strigat când îmi curățam flautul de cântece? cine m-a cunoscut când în suflet îmi putrezeau femeile de iubire? cine mi-a întins

GALATHEEA Statuia se înalță să privească. Oricare lovitură-i chin. Sufere piatra dar frumosul iese Din adâncimea gândului deplin. Încet,

iată-mă cunoști tu tristețea acelorași mâini banu\' aceluiași sărut sau gândurile ca niște oameni în uniformă? am plutit peste toate cu

\"Lăsați copiii să vie la mine\" Mi-i drag roiul lor de albine Lăsați-i copiii să iubească, să cânte Codrii de aramă, să-i frământe, Lăsați-i să

Te știu femeie, tu ești fiindcă-s eu Și lună este, fiindcă eu visez Tot ce e: noapte, stele și iubire, Eu cu puterea mea de viață le creez. De

nici când porți luna în umăr nici când diminețile sparg geamurile ca răzvrătiții și nici când aurul îți este valetul de fiecare zi nu vei vedea

și dacă ai cunoaște pădurea culcată în lac sau cuvintele aranjate ca soldații eu tot un război am să-ți par și viața mea tot un cerșetor are să

Cât de departe cascadă aripi bucurii viitoare când între frunzele mării ca o fructă așteaptă luna Izgonit Exil Cu penele pădurii ieșite din

Plecase caravana iarăși Purtând în sânul ei argint, Cu străluciri furate parcă Din ochii celora ce mint. Și umbre se-nnodau tăcute Sub raza

Pornim. Nu este nici dus, nici întoarcere nimic în afară de noi, acolo unde tu sau eu ne vom agăța de piatra limpede a unui chiot Furtunile trec

Minune, minune, când te-am văzut? Când ți-ai trecut umbra prin mine? Ai avut în adevăr pletele ca pădurile? Ai avut ochii ca nopțile line? Mi-a

Aici, da aici cu vorbe limpezi alerg, obosesc, ca o iertare cad în genunchi, recunosc între degete lâna scumpă a unei așteptări Te ridic ca pe un

sașa te-am căutat în noaptea aceea când urletele se îndoiseră în mine de nu mai puteau ieși dar ce lup a gonit cerbul de seară al cuvântului de

M-au îndoit amintirile și m-au bătut ploile Mi-au crescut în spate, ca iarba, nevoile - M-am uscat boierule de când de sus Þi-a trimis Dumnezeu

o mâinile înnoptate în rugăciuni o mările cu sânii de dantelă o somnul trăind în concubinaj cu femeile o pădurile mergând cu cerbii prin frunze o

Ce dacă fur? Ce dacă sunt laș? Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou Și-i vărs gălbenușul pe oraș? Ce știu eu decât să plâng? Ce dacă gura mea

chi mi chiamò quando pulivo il mio flauto dai canti? chi mi conobbe quando nell’animo mi marcivano le donne d’amore? chi mi tese le