Vintila Horia

Prin targuri,Doamne,sufletul mi-alunec Si printre oameni in zadar Te caut. Mi-e glasul rupt si ragusit:un flaut Cu sufletul rapus de prea

\"Călărim năuci spre zări necunoscute și păstrăm în cute adânci dorul întoarcerii.\" I Răsună clar amurgul prin fluere de jad, Însângerând pe

Sonoră soră, lira mea cioplită, Ce deget îţi va prinde poesia? Aştept flămând din tine melodia Ca pe-o mireasă tristă şi uimită. Ascund în mine

Bătrânul Pan stă rezemat cu mâna De-un fag pleşuv în care toamna cântă. Şi-ar drege naiul, dar îl înspăimântă Femeia despletită şi

Voinicul a murit la margine de basm, Cu părul prins în sânge ca într-o cască. Pe fruntea lui a stat, duhovnicească, Tăcerea-ncremenită ca un

Apoi alte insule veneau, Alți brazi întindeau Unghii subțiri către cer, repetau Vechi implorări și iar tremurau, Ca o necontenită vorbire

Arc alb şi repede uitare Neîncetat te caut şi te las, Voi fi curând sărmanul fără glas, Cu braţu-nţepenit în aşteptare.

(în Piazza del Popolo) Unde-au fost plopi odată, înaltul obelisc, În jur fântâna cade în jerbe de lumină, O cruce-a-nfipt-o Papa în ascuţitul

Lui Ovid Caledoniu Prietene, când umbra serii sure Va coborî sunând dinspre pădure Şi când pe munţi o stea de-argint va bate Cu deget umed în

Lui Lulu Vas pur, crestat în fumul îndoielii, Pe val de Nord stăpân te-ai legănat Şi-n ritm se clătina un spânzurat Cu gâtul prins în pânzele

Te voi iubi din umbră, necunoscut și grav, Pe drumurile toamnei îți voi ciopli icoană Și-n fiecare frunză, cu patimi de zugrav, Voi auri feeric

Culorile tăcute pe pânza lor adună Atâta veşnicie cât nu e între noi Şi versul lor de umbre în dimineaţa brună Ritmează paşnic lenea trecutului

Sunt beat sau mort, nu ştiu. Calc în mine ca într-un sicriu. Mă-mprăştii cu sufletul pe uliţi, Din bălţi culeg cu ochii suliţi, Plâng în vârful

Prea pură toamna bate lângă stea, Ca un ceasornic vechi întors de vreme. Eu nu mai am cerneli pentru poeme Şi nici uitare pentru viaţa

Când s-a născut când a murit Cu cine se mărginește La Nord la Sud Ce-a scris ce-a spus ce-a gândit Cinci ori opt patru-n treisprezece Unde

Pe umăr, pe frunte, pe braţul tăcut, Mă leagă de vremuri sonore inele, Cling-clang peste lume brăţările-mi grele, Pe trup strecurate din

Celor de la „Meşterul Manole" Uitaţi-mi, prieteni, şi ochii şi cântul, Uitaţi-mi şi mâna cu care v-am scris, Pe genele ude coboară un vis Mai

Nu da, Doamne, nici unui duşman Suferinţa noastră dintr-un an Şi ne iartă nouă dacă plânge Inima din noi de-atâta sânge. Pâinea noastră