Despoetizare
de Vintila Horia(2021)
1 min lectură
Mediu
Prea pură toamna bate lângă stea,
Ca un ceasornic vechi întors de vreme.
Eu nu mai am cerneli pentru poeme
Şi nici uitare pentru viaţa mea.
Când cade-o frunză seara, ca o clipă,
N-am niciun vers s-o-nchid în veşnicie.
Admir şi tac - şi toamna arămie
Adie lângă frunţi ca o aripă.
Ca Meşterul Manole am rămas
Însingurat pe culmi de poezie
Şi-aştept o nouă, grea melancolie
Ca să-mi redea din urmă vechiul glas.
Ce-s vinovat că glasul acesta gol
A răstignit poetu-n amintire?
O cruce-n urmă - alta-n devenire
Şi între ele gândurile stol...
De ce nu cânt iubirea ca-n trecut?
Prietenia, nopţile, tăcerea?
O strună mi-a rămas şi chem durerea
Să-i mişte-ndoliatul suflet mut.
Ironic vremea tremură-n grădină.
Cu fiecare frunză cade câte-un gând,
Şi-am auzit departe-un corb strigând
Că toamna e un verde în surdină.