Tudor Arghezi›Poezii

Credeau că Domnul e culcat Și n-o să știe ce s-a întâmplat, Că n-avea doară fluturii iscoade La fieștecare soi de roade. Ea, cam neroadă,

Carte frumoasă cinste cui te-a scris Incet gandita, gingas cumpanita; Esti ca o floare, anume inflorita Mainilor mele, care te-au deschis. Esti

Stupul lor de pe vâlcea Stă păzit într-o broboadă De trei plopi înnalți, de nea, Pe o blană de zăpadă. Prisacarul le-a uitat, Și-a căzut si

Obrajii tăi mi-s dragi Cu ochii lor ca lacul, În care se-oglindesc Azurul și copacul. Surâsul tău mi-i drag, Căci e ca piatra-n fund, Spre

Am luat ceasul de-ntâlnire Când se tulbură-n fund lacul Și-n perdeaua lui subțire Își petrece steaua acul. Câtă vreme n-a venit M-am uitat cu

Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! Copac pribeag uitat în câmpie, Cu fruct amar și cu frunziș Þepos și aspru-n îndârjire vie. Tânjesc ca

In beciul cu mortii, Ion e frumos. Intins gol pe piatra, c-un fraged suris. trei nopti sobolanii l-au ros Si gura-i baloasa ca de sacis.

Aș putea vecia cu tovărășie Să o iau părtașă gândurilor mele; Noi viori să farmec, nouă melodie Să găsesc – și stihuri sprintene și

Ruga mea e fără cuvinte, Și cântul, Doamne, îmi e fără glas. Nu-ți cer nimic. Nimic ți-aduc aminte. Din veșnicia ta nu sunt măcar un ceas. Nici

Da, te-aș iubi cum mă iubești si tu. Inim-ar spune da, cugetul nu. Te-ai așteptat vâltoarea să mă ia Și să mă ardă în dogoarea ta. De unde te-ai

Ca să te-ating, târâș pe rădăcină, De zeci de ori am dat cete-o tulpină, În câmp, în dâmb, în râpi și-n pisc, Viu când mă urc, și trist când iar

Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere Și te pândesc în timp, ca pe vânat, Să văd: ești șoimul meu cel căutat? Să te ucid? Sau să-ngenunchi a

Când am plecat, un ornic bătea din ceață rar, Atât de rar, că timpul trecu pe lângă oră. I-am auzit întâia bătaie amândoi, Pierzându-se-n

L-ati văzut cumva pe Zdreanta, Cel cu ochii de faianta? E un câine zdrenturos De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca să-l tot

In cer, Bate ora de bronz si de fier. Intr-o stea Bătu ora de catifea. Ora de pâslă bate In turla din cetate. In ora de lână Se-aude

La toate lucarnele si balcoanele Au scos din cer ingerii icoanele Si-au aprins pe scari Candele si lumanari. Orasele de sus, in sarbatoare, Au

Lacăte, cine te-a închis La ușa marelui meu vis? Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul, Să sfarăme zăvorul Și să vedem în fundul nopții

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii! Care mi-ai pus pe suflet fruntea și-ai luat într-insul locul mumii, Femeie răspândita-n

Străbatem iarăș parcul, la pas, ca mai nainte. Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte. Aceeaș bancă-n frunze ne-așteaptă la fântâni. Doi îngeri duc

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci. Te urmăream de-a lungul molatecii poteci, Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi. Nu te-ai uitat o dată

Prin undele holdei și câmpi de cucută, Fugarii-au ajuns în pustie La ceasul când luna-n zabranice, mută, Intră ca un taur cu cornu-n stihie, Și

Je te pèse en tumulte et en silence. Depuis longtemps tu es ma venaison. Que je te tue si tu es mon faucon Ou que j’implore, à genoux, ta

Tu sei simile a colui il quale Ti ha impastato, ti ha cercato e ideato Ed è rimasto in te, impietrato, il segno Del colpo della spada

Dove mai sarà andato Fat Frumos, sul suo cavallo, ché non lo si vede in nessun luogo più, per quanto il sole alto risplenda e si abbassi la