Tudor Arghezi›Poezii

Face parte din vol. \"CUVINTE POTRIVITE\", 1927 Doamne, fă-i bordei în soare, Într-un colț de țară veche, Nu mai nalt decât o floare

Mi-e dor de tine, zvelta mea femeie, De gura ta de orhidee, De sînul tău cu bumbi de dude, De buzele-ți cărnoase, dulci și ude, Mi-e dor de tot

Fă-te, suflete, copil Și strecoară-te tiptil Prin porumb cu moț și ciucuri, Ca să poți să te mai bucuri. Strânge slove, cărți și pană, Dă-le

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, Încet gândită, gingaș cumpănită; Ești ca o floare, anume înflorită Mâinilor mele, care te-au

De prin vârful pomilor A venit o boabă-n zbor De cafea, Neclăită în perdea. Dumnezeu când i-a făcut Ființa din scuipat și lut, Cu o pensulă de

Cel ce gândește singur și scormone lumina A dat o viață nouă și-um om de fier, mașina, Ființă zămislită cu gândul și visareea, Neînchipuit mai

ciclul HORE (1939) În perdeaua de atlas Noaptea i-a intrat de-un ceas. Sfertul lunii de apus S-a urcat nițel mai sus. Un

Sufletul meu e câine credincios L-am dezlegat adeseori din lanț, Adeseori din cușca lui l-am scos Și l-am târât până la șanț, Până la șanțul

Dormi, sufletul meu? te-ai culcat? Plouă și singur mi s-a urît. Vreau să nu te supăr. Te-am văzut citind la lampă Și n-am băgat de seamă Când ai

Atît e numai mîna, de apucat și dus? Nu. Ea-ntărește graiul și spune ce-ai fi spus, Mai limpede, și vorbe de nu ți-au mai rămas Ori n-ai, grăiește

Volumul \"Flori de mucigai\" 1931 Þăpos ca un cui Licăre ca sabia, Forfota ca vrabia, Să-și păstreze taina lui. Dintr-un ban

ciclul HORE (1939) Nu v-am sădit și nu v-am cercetat Ați încolțit în drojdii de țărână, Bezna din zguri v-a pus și semănat Și de

ciclul HORE (1939) Frunza când moare Se face floare. Au adunat lună și lumină Pomii în grădină Și scutură soare. Ați fost

Neavând de lucru-n câmp, Nici în luncă, nici în dâmb Că muriseră și pomii De arșițele Sodomii, Cu care ne-a osândit Leatuul anului

Bagă de seamă, omule de carne, Că umblă orice zi să te răstoarne, Că orice oră umblă să te frîngă. Dar lacrima durută nu ți-o lăsa să plîngă. Ia

Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară Din arbori toată frunza ce-a fost și strălucit, Să ne privim trecutul în față, liniștit, Când urma lui

Le-am sărutat odată , ei secera din mână Și lui ciocanul muncii, cu care se îngână; Ea înnotând în holdă, el potcovar și faur Și mi le dăruiră în

ciclul HORE (1939) Cu urechea la pământ Lunecând l-ascult prin foi Lungi, de cârji de popușoi. Graiul apelor din vânt. I-aud

Un păianjen, ca un neg, Umblă lung, în șase peri. Abia-l vezi și e întreg Cu nevoi și cu dureri. Vine de la munca lui ; Nu

S-aștept să vie viața cu coșurile pline Și să-mi aștearnă daruri din zări pînă la mine? S-aștept în noaptea goală s-aud suind un pas De prieten

Dacă-l întrebi de sănătate, El stă cu buzele umflate. Dacă-l oprești cumva la masă, Zice că supa e prea grasă Și, încă de la început, Bucatele

Începe, Doamne, iar să-ți pară rău Că m-ai ales un timp să-ți fiu al tău? Îmi dăruiseși un crîmpei de har Și-mi dovedeai că harul fusese în

La geamul sufletului tău Se-ngrămădesc părerile de rău. Le uiți un timp, dar ele se adună Și se șoptesc alături împreună. Voiai să uiți de tot,

Nici suferințele nu sînt la fel. Unul apasă, altul rabdă-n el. Pe unu-l doare talpa, pe celălalt grumazul, Pe cei mai tari trufia, pe cei mai