Lupul singuratic
de Ștefan Augustin Doinaș(2004)
1 min lectură
Mediu
Iubita printre arbori nu se ivește.
Jos, într-o rîpă umbroasă ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeiește
bătut leneș de-un vînt ca și mine stingher.
Nimeni nu trece și nimic nu se-ntîmplă.
De altfel, niciodată nu se-ntîmplă nimic.
Numai pe tîmplă
aceeași șuviță-și sporește argintul din spic.
De două ori zarea-mi apune sub pleoape,
De două ori inima-mi tresare în piept.
Presimțul care-mi dă tîrcoale pe-aproape
uneori mi se-așează pe umărul drept.
Dacă pămîntul sălbatic nu i-ar sta-n cale,
inima mea cu conturul fibros
s-ar plimba peste fața lunii, agale,
ca o floare roșie, fără miros.
Nimeni nu trece. Precum nimeni nu știe
că lumea întreagă, pe înserat,
e doar o părere, între deal și cîmpie,
de care sufletul s-a cutremurat.
Iubita dintre oameni nu mă vestește.
Jos, într-o rîpă de umbră, ca-ntr-un ungher,
stau dumnezeiește
bătut leneș de-un vînt ca și mine stingher.
De două ori lumea-mi apune sub pleoape.
De două ori inima-mi moare în piept.
Presimțul care-mi dă tîrcoale pe-aproape
Sînt tot eu, așezat pe umăru-mi drept.
1942