Paul Celan

Negru lapte al zorilor seara îl bem la amiză îl bem dimineața îl bem noaptea îl bem și îl bem săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt. In

Nimeni nu ne framanta din nou din pamant si argila nimeni nu discuta pulberea noastra. Nimeni. Laudat sa fii tu nimeni. De dragul tau vrem noi

Iarăși îți unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi îl așterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară și toamnă. Bem o licoare pe care

Lapte negru al zorilor bem seara bem la amiaza si dimineata bem noaptea il bem si il bem sapam o groapa in vazduh in care zaci inghesuit Un

În izvorul ochilor tăi freamătă năvoadele pescarilor de pe Marea Demenței. În izvorul ochilor tăi marea își ține făgăduiala. Aici îmi

Erau nopți când mi se părea că ochii tăi, cărora le desenasem mari cearcăne portocalii, își aprind din nou cenușa. In acele nopți ploaia cădea mai

Piatra Piatra din aer pe care o urmaresc Ochiul tau e la fel de orb ca ea Am fost maini am impachetat vidul intunericului,am gasit cuvantul

Suntem aproape,Doamne aproape si mana in mana. Manuim deja,Doamne ghiarele noastre ascutite si puternice trupul fiecaruia dintre noi,a

Fără liliac îți este părul, iar chipul tău cel din sticla oglinzii. Dintr-un ochi într-altul norul trece întocmai Sodomei spre Babel: precum

Copac din Aspen,frunzele tale arunca raze albe in intuneric Parul mamei n-a apucat sa albeasca. Papadie,atat de verde in Ucraina Mama mea cea

Toamna-mi mănâncă foaia din palmă: suntem prieteni. Descojim, învățându-l să meargă, timpul din nucă: Timpul reintră în coajă-napoi. În

Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă: suntem prieteni. Vremea din nuci o cojim și-i învățăm să se ducă; vremea se-ntoarce în coajă. În oglindă-i

Cel ce inima-și smulge din piept, trandafirul atinge, a lui sunt petala și spinul, lui îi așterne lumina pe talger, lui îi umple paharul cu

Zadarnic pe geam pictezi inimi: prințul tăcerii strânge ostași, jos, în curtea castelului Flamura sa o-nalță-n copac – o frunză, de-azur când e

Rea ca o spusă mieroasă noaptea începe. Cu merele celor muți ne hrănim. Împlinim o lucrare ce mai degrabă stelelor o lași; în toamna teilor noștri

Izma iubirii-a crescut ca un deget de înger. Să crezi: din pământ mai răsare un braț răsucit de tăceri, un umăr ars de dogoarea luminilor

În bolta săbiilor se privește inima-nverzită a umbrelor. Strălucitoare sunt lamele: cine nu șovăie-n moarte înaintea oglinzii? Aici se mai

Noi nu mai dormeam căci ne aflam în ceasornicul întristării și-ndoiam acele ca pe nuiele, și ele se repezeau înapoi și biciuiau timpul până la

Respirația nopții îți este cearșaf, lângă tine se culcă-ntunericul. Ți-atinge lin glezna și tâmpla, la viață și somn te trezește, te urmărește-n

Fără liliac îți este părul, iar chipul tău cel din sticla oglinzii. Dintr-un ochi într-altul norul trece întocmai Sodomei spre Babel: precum

Erau nopți când mi se părea că ochii tăi, cărora le desenasem mari cearcăne portocalii, își aprind din nou cenușa. In acele nopți ploaia cădea mai

Toamna-si maninca din mana mea frunza:prieteni sintem. Din nuci cojim timpul si-l invatam sa se duca: timpul se-ntoarce in coaja. In oglinda-i

Nimeni nu ne mai frământă din pământ și din lut, nimeni nu ne mai descântă pulberea. Nimeni. Lăudat fii tu, Nimeni. De dragul tău voim să

Iarasi iti unduie parul cind pling. Cu albastrul din ochii tai tu asterni masa dragostei noastre: un pat intre vara si toamna. Noi bem preparatia

Cornii infernului, în măslin expirați: suflat-au aer prin inima ce, goală, striga? Dormea el dulce, oare, peste noi, îmbrățișați? Pomu-l

Mai cunoaște, mamă, Bugul sudic care undă dintre unde rănitu-te-a oare? Știe cîmpul cel cu mori cît de delicat pe-ai tăi îngeri inima ta i-a

Ai fost moartea mea: doar pe tine te-am avut cand toate erau departe de mine...

Schreib dich nicht zwischen die Welten, komm auf gegen der Bedeutungen Vielfalt vertrau der Tränenspur und lerne leben.

So bist du denn geworden wie ich dich nie gekannt: dein Herz schlägt allerorten in einem Brunnenland, wo kein Mund trinkt und keine Gestalt

Auf überregneter Fährte die kleine Gauklerpredigt der Stille. Es ist, als könntest du hören, als liebt ich dich noch.

Entosteter, zu Brandscheiten zer- spaltener Grabbaum: an den Gift- pflanzen vorbei, an den Domen, stromaufwärts, strom- abwärts

Aus der Hand frißt der Herbst mir sein Blatt: wir sind Freunde. Wir schälen die Zeit aus den Nüssen und lehren sie gehn: die Zeit kehrt zurück in

Über drei im meer- trunkenen Schlaf mit Braunalgenblut bezifferte Brust- warzensteine stülp deinen sich von der letzten Regenschnur