Lermontov Mihail Iurievici›Poezii

1 Doar relele în el le-adună, Tăind întunecatul nor, Iubește groaznica furtună Și foșnetul pădurilor. Iubește nopțile

Mi-e urât și sunt trist și n-am cui să dau ajutor, În ceasul când inima geme... Dorințe!... Ce rost ca zadarnic și veșnic s-adori?... Iar anii să

O,rege, răzbunare, răzbunare! Îți cad la picioare. Fii drept și pedepsește pe cruntul ucigaș Osînda lui în

Mă înconjoară-o gloată cu fel și fel de inși Cu vorbe și zorzoane în lumea lor deprinți, Cu muzică și dansuri și minciuni- Predicatori

Pe ceruri, în noapte, un înger zbura Și-un cîntec din ceruri cînta. Și lună, și stele, și norii pe vînt Uimiți ascultau acel cînt. Cînta despre

Pe ocean de timp și spații, Fără cârmă și catarg, Hore-ntregi de constelații Lin se leagănă în larg; Iar pe lanuri fără urme Se destramă-n

De nu eram copii, firește, De nu ne-am fi iubit orbește, Râzând, plângând dintr-un sărut - Durerea n-am fi cunoscut.

Sunt fierbinte din născare Și mi-i drag, de obicei, Să-mi petrec printre pahare Timpul, cu amicii mei. Nu-mi doresc celebritate, Doar iubirii

Que nous après tout vulgaires abois De tous ces charlatans qui donnent

Când harul mă atinge lin pe față, Cu sufletul de foc și freamăt plin, Minunilor cerești eu nu mă- nchin, Ci pe pămînt cat farmecul- în

Te-apasă greu urîtul... Și n-ai cu-i să-ntinzi mîna Cînd sufletul vuiește de furtuni. Dorințe?... Nu-i zădarnic să tot dorești într-una?

Nu pot să mă chinui lîngă vatră- Plec de-aici în lupta fără vești. Poate-acolo va-nceta să bată Inima în care tu trăiești. De cerșit eu

Fulguie-o velă solitară Pe-albastrul mării nesfârșit. Ce-o fi pierdut în altă țară, Acasă ce-o fi părăsit? Îi vuie-n față vânturi,

Pe Niprul furtunos, pe-o neagră stîncă, Un tînăr arbore trăiește; Nici zi, nici noapte vîntul n-are-astîmpăr Și fără milă-l chinuiește, Îi smulge

Ca n-o iubesc si n-o ador, Asa mi-a spus cu nepasare, Vrand nesfarsitul sa-l masor Si dragostei sa-i pun hotare. Dispretuindu-i maretia O

Te-asigur, nulitatea-i un dar pe-această lume. La ce bun glorie, profunde cunoștințe, Talent și dor imens de libertate Când nu prea știm ce-i de

Calvarul este-a lui stihie. Străfulgerând turme de nori, Adoră el doar vijelie, Păduri vuind, ape-n vâltori. Prin frunze

Nouri cerești, voi, în veci călătorilor! Din largul stepei în lanțul mărgeanului, Sunteți ca mine goniți, zburătorilor, Tocmai din nordul în sudul

În pragul sfântului lăcaș Cerșea, mulțimii, de pomană Un biet calic fără sălaș, Mult vlăguit și fără hrană. O nafură - atât cerșea Privirea

Departe sus Lucește-o stea Furând nespus Privirea mea; În reverii Ea m-a pierdut Și din tării Mă-mbie mult! Privirea celei Ce-o iubeam Cu

Veni-va în Rusia, negru, anul, Când va cădea a țarilor coroană! Își va huli prostimea țarii toți Și hrana multora va fi sânge și morți; Când pe

Vălură valuri mereu după valuri, Marea-n surdină sunând; Șirul de oameni urmând. Valul în voie sub soare aleargă Rece și liber în veci; Oameni-n

Nu-s Byron, nu, mi-s alt sus-pus Al stelei încă fără nume, La fel ca el, gonit de-o lume, Doar sufletu-mi îmi e, de rus. Mai crud încep, mai

Însingurat în larma lumii, Sub cer strein creșteam încet, Călind în focul pasiunii Mândria de a fi poet. Și iată caznele-mi zburară Prieteni