Lermontov Mihail Iurievici›Poezii

1 Îmi port pustiu prin noapte pasul meu Pe drumul cu pietriș lucind la stele. S-apleacă peste lume Dumnezeu Și stau de vorbă stelele-ntre

1 Nu, nu te mai iubesc ca altădată. Nu simt a mea frumoasa ta ființă. Iubesc în tine vechea suferință Și tinerețea mea, azi

Portretul, după despărțire, Îl mai păstrez la pieptul meu. Ca umbra vremii de iubire, Mă bucură mereu, mereu. Și patimi noi să mă

Când nu te văd, ce nu ți-aș spune! Și când te văd, vreau să te-ascult! Dar, aspră, taci. N-ai vorbe bune. Și tac. Ce pot să fac mai

Iubiri și doruri câte-am dus Nu vreau să le mai spun la lume - Mă judece doar Cel-de-sus Și conștiința mea anume. Primească-mi inima cum

Prin munții pustii de la nord, singuratic Se-nalță un brad pe-un pripor; Se leagănă-n vânt, ațipește; și fulgii S-aștern și-l acopăr

Adio, nespălat imperiu, Rusie de satrapi și robi, Și voi, mundirelor mizere, Și tu, supusul lor norod. Sub poale de Kaukaz, prea

Nu mă vrăji cu nurii tăi, Mi-i focul stins și pleata ninsă. Sunt ani de când alți ochi mișei, Oh! inima-mi străpung învinsă. De dragul lor

Tăcere, discul lunii, plin, Lucește-n sălcii, lângă mal, Numai o rază joacă lin Pe brațul rece-al unui val.

La fel ca-n teatru scena lumii este. Jucăm într-un balet fără de veste: Când cineva ar vrea fierbinte Să-și facă drum spre titluri mai

La cei pinteni de arginturi Astăzi puși căluțului Mă frământă negre gânduri, Tot privind la coasa lui. Moșii nu știau de pinteni, Când prin

Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan, în piept cu-o rană grea; Și sângele cu picături domoale, Din rana încă proaspătă

De când eternul creator Mi-a dat puterea de-a ști toate, Citesc în ochii tuturor Doar patimă și răutate. Am propovăduit iubire Și adevăr am

Când inspiratul Rafael desăvârși cu-al său penel Icoana Maicii Preacurate, Uimit de opera-i pictată Se prosternă în fața-i, el! Însă, arzând de

Cu suflet pur, din tinerețe Fără dureri trăind neprihănit, Amice, azi poți spune cu blândețe: Da, fost-am fericit! Cel ce de timpuriu

De-o parte, -n tăcere, boierii Așteaptă spectacolul serii; În mijlocul lor Stă regele falnic pe tron; În cerc, pe înaltul balcon Stau damele-n

O! zilele de ce nu trec În dulce leagănul de pace și visare, Departe de-un pământ întreg Și de elită-n mișunare? Dacă, strunind năluci

De-ar ști întreaga omenire, Că viața, cu speranțe, vise Nu-i decât un caiet subțire Cu versuri răsștiute, scrise!

Înnoptă o zgâtie noroasă Sus la pieptul muntelui voinic; Iar în zori, pe-al cerului colnic, Dispăru, grăbindu-se voioasă. Dar rămase-un semn de

1 Sunt inși ce-și fac prieteni cu bulucul, La fel cum și-ar schimba surtucul. Cât este nou, de el nu se desparte, Apoi îl lasă slugilor, să-l

1 Nu-i nici înalt și nici frumos, Dar în priviri îi ard iubiri. Pe chipu-i soarta crud i-a scos Din tinereți numai tristeți. De smoală pleata

Sub paravanul cel de ceață, Sub cer vifornic, peste văi, Mormânt lui Ossian se-nalță În munții mei și-ai Scoției. Spre ea-mi zbor firea

Pe cel ce cunoscând durerea Și-a stins privirea-nspre amor, Întru speranța învierii De două ori nu-l înfiori. Vrăjmaș al lacrimii de

Răsalintat de muzele viclene, Cu sufletul zelos, sentimental, Eu nu râvnesc celestul ideal, Dar caut bucurii mai pământene. Iubirea trece ca un