Las` gloata să disprețuiască Ascunsa taină dintre noi, Prejudecata omenească S-arunce-n cale-ți cu noroi. Naintea idolilor lumii Nu plec

Pe-oceanu-albstru-n noaptea neagră, Sub stele reci străluminând, Doar o corabie aleargă, Cu toate pânzele în vânt. Plutesc înaltele

Eu n-am să-ți stau umil în față, Salutul, vorbele-ți târzii Putere n-au peste-a mea viață, Sîntem străini de-acum, s-o știi. Tu ai uitat că

Mi-i dragă țara mea; e-o drgoste ciudată Pe care mintea mea n-o poate-nvinge. Nici gloria plătită greu, cu sânge, Nici datinile sfinte

Sorbi cupa vieții. Dar când sorbi, Pe dalbele-i chenare, Din ochii-nchiși, din ochii orbi, Curg lacrimile-amare. Când de pe ochi, pe-al morții

Spargeți zidul închisorii! Luminoase zări mă cheamă. Dați-mi fata cu ochi negri, Calul meu cu neagră coamă. Să sărut frumoasa fată Și pe cal

Un rege bun puteai să fii. N-ai vrut. Și ți-a plăcut să crezi Că poți poporu-n jug să-l ții. Nu-i cunoșteai tu pe francezi! Există judecată

Primiți salutul meu, o munți albaștri-ai Caucazului! Căci voi mi-ați legănat copilăria pe crestele sălbatice, voi m-ați purtat și m-ați înveșmântat

De moarte nu mă tem. Să vină! Mă tem că pier fără de urmă. Și-aș vrea ca focul ce mă scurme Să iasă cândva în lumină. Și-aș vrea... Dar jalea

În văgăuna unde sapă, Orb Terekul, în Darial, Se înalță, ieșind din apă, Un turn străvechi, pe surul mal. Tamara, mândra-mpărăteasă, În turnul

Zorind din calde țări străine Spre miazănoapte, -al meu salut O, Kazbek, îl îndrept spre tine Ce-n răsărit veghezi, tăcut. De veacuri cu turban

Pumnalul meu lucește-n podoaba-i aurită, Tăiș fidel și veșnic treaz; Oțelul lui păstrează, misterios călită, Tăria orientului viteaz. Slujind

În fum de nori furtuna urlă Pe noaptea apelor adânci, Se-nalță marea ca o turlă Și se prăvale peste stânci; Lung fulger - șarpe de jăratic

Taci molcom, nu trezi nici dor Adânc în suflet, nici fior, Căci ele scapără și pier, Precum luceferii din cer Răsar ca să apună iar, - Tu taci

Ce trist privesc tabloul acestei generații Cu viitorul sumbru sau gol la infinit, Plecată sub povara atâtor generații - Vlăstar prea crud, în

Motto: I see before me the gladiator lie...* Byron Cum freamătă cetatea, sublimă și

Adânca noapte funerară Se subțiază ca o ceață Și iată că-mi răsar în față Giganții de odinioară. Mă-ndeamnă și cântând mă cheamă Și-atunci și eu

Prietene, nu râde pe nedrept - Mi-e dat să port cunună grea de spini... Iubita nu mai pot s-o țin la piept, Dar ochii de-amintirea ei sânt

Pumnal, tovarăș drag, te-a făurit Un georgian cu duh de răzbunare Iar un cerchez viteaz te-a ascuțit Ca să lovești în plin, cu-nverșunare. O

Oare cunoști meleagul sălbatic unde toate - Uscatul crâng și lunca - în soare înfloresc? Și urii viclenia și lenea îi slujesc? Și inimile-s pururi

1 Demult el doarme somn de veci, Demult se odihnește. Pe părăsitul lui mormânt O iarbă deasă crește. 2 Pe părul alb ce-i luneca Pe

Când n-oi mai fi pe-această lume Și doar a mele rătăciri În locul falnicului nume Vor zăbovi în amintiri... Când toate visele tăcură Și

Nu-i da poetului crezare, Copilă, nu-i al tău el, nu-i! Și mai cumplit ca de vâlvoare Păzește-te de focul lui! În darn cu inima

И скучно и грустно, и неко&#10