Leonid Dimov›Poezii

Venea o seară moale ca mingiile ce ni-s aduse din afara terenului de tenis. Și chiar terenul însuși păreqa curbat în arc, cărămiziu și umed în

Ca seria spre fund să fie calmă Sînt scoase ușile din loc în loc. Adună-ți umerii cei reci sub palmă Rămîi alături, să privim din toc. E

Razant cu lumea de granit Un moale ochi de geam există. Locuitorii îl omit Dar el rămâne și insistă. Să nu mai fie ocolit, Să știe urbea

In fata ferestrei mele e-un zid cu tignafes tintuit in crampoane in forma de S, cu insuli de iedera, trist, coscovit ca si zidul ultim al

Suntem cu toții niște negri cai: De dimineață izgoniți din rai, Și galopăm printr-un oraș Necunoscut. Galopăm năprasnic, galopăm iabraș, Nu ne

Adună-ți mărgelele din noroi Și să schimbăm străzile între noi. Doar fumul din fundul străzii mele Lasă-mi-l așa, învârtit în inele, Bulbuci

În amiaza dintre mâine și ieri, n-are margini livada de de meri, merii cu tulpinile opalescente în neguri înfipți, în șiruri divergente. Nimic

In groapa patrata, din noapte pana-n zori, de sus privita de vedenii, unde traiau cei patru sergenti dezertori si palida fecioara Jeny, erau

Totul a fost întrerupt deoarece Prin încăperi trecuse un șoarece. Dar, vă dați seama, nu era un șoarece obișnuit: Avea coada ruptă și dura la

În noaptea decolorată și pustie Se-aud trompetele de hârtie Cumpărate de la moși. Privește cât suntem de frumoși Acolo-n vitrina fotografului de

Se-ncinge tabla dogorând la soare De pe acoperișuri săltătoare, Căci saltă-n arșiță ori mi se pare Că toate suie-n salt ca să coboare Și-i

O! tinere-n costum de arnăut, De ce n-ai spus că vii din absolut? Era frunzișul leneș, desfăcut Peste cireși răscoapte-n aștaernut... Atâta vară

Aveam tiară, sceptru. Părând nici că le pasă Mici animale roșii îmi mișunau prin casă. Vin suitor, de aur, turnat-am în potir Și pleoapa

Orașul în cadril de mucava Trăia, înfricoșat, la cinema, Iar străzile duceau poveri de șoapte Doar între pauze. La cinci și șapte. În piața cu

Era o draperie dintr-o stofă creață Încleștată de întuneric și gheață, Cu țurțuri străvezii printre ciucuri, Cu bagatele, crepitații,

Mi-ai îndreptat șuvița de pe frunte Și gulerul cămășii, auster, Eram elev intr-un liceu de frunte Iar tu croitoreasă în cartier. Venisem să te

A viscolit un veac pătrat Cu aur, prin viroage, Înaltul crîng l-au spulberat Insecte xilofage. Cad roade dure din copaci Sunînd în corzi de

E o caretă Cât o casă, dar pe altă planetă. E careta unor principese Necunoscute, dar alese De-un, urcat la spate, paj De ceară. N-are

Ultimii din ultimele ariergarde Am fost lepădați între două stindarde Pătratice, din materie grea, Împreună cu zeul care ne păzea: Hai, scoateți

La colțul pieței de canari Dorm starețe, de dimineață. Răcori de tropic, în șalvari, Înnoadă funtele de ceață. Veșmântul pus drept perne

A dat deoparte storul de pichet Un zeu pitic pe-un mare as de pică, În mână ține, gingaș, un pachet. E trist, desculț și e frumos de pică. Ar

O! dușumeaua-n vișiniu vopsită, Din coridorul în amurg etern, Cu-n fiece firidă mai boltită Capcane negre scoase din infern. Și lupul slăbănog

Cum mai sărută lutul orbitele cu glanț, Iar giulgiul se preface-n gânganii spontanee Când dincolo de rampă cisterne poartă: lanț, Lichide verzi

Turmele mânate spre apus Scutură ciulini din albe Grecii S-au frecat, în catedrale, sus, De cilindrii orgelor, berbecii. Și privesc din turn,