Leonid Dimov›Poezii

— Vezi clădirea cea mare? Nu aia! — O văd. — Ei bine, acolo e Baia. — E departe foc! — Ba nu-i departe deloc: O iei pe strada cu paltini

În laptele dimineții aceste Din orașul climateric cu însușiri alpestre Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină. Zic ciudat, pentru că doar

Vaporul vechi cu două roți uriașe Plutește pe sub poduri, prin orașe, Licori albastre, galbene, verzui Pe puntea lui spălată, sorb dudui Si

Vezi cum umblă lucrurile goale Parcă trecem noi și ele stau ? Cum lucesc din smalțurile din bagale, Si din toate câte le mai au? Stai așa, o

Cuțitul negru de metal, Semn dintr-o altă-mpărăție, Pus în dulapul provensal De sticlă, din sufragerie, Adus de-un călător, de sus,

Jos, în uriașa bucătărie de internat, Institutoarea mea, tânăra mea institutoare de agat, Mulatră, cu pielea foșnind de bună, M-a chemat din ochi

Să strângem din copacii joși Și să le dăm ofrandă dimineții. Azi s-au ivit în ceață prinți frumoși Si bube vechi le scormone poeții. Să plângem

Era grădina ca un labirint Și, chiar la mijloc, o popicărie Și se vedea un jucător venind Și-n palma lui o barcă de hârtie. Doar râsete și

Se făcea, îmi amintesc atît de clar Că eram într-un mare magazin alimentar Saturat de miresme bizantine: Vanilie, scorțișoară, măsline. Un

Clopote, noaptea, la băi, Lupi scânteind prin brădete, Poze cu munți și femei Puse-n sipeturi secrete. O, termometrul s-a spart! Sparte-s, în

Se făcea, îmi amintesc atît de clar Că eram într-un mare magazin alimentar Saturat de miresme bizantine: Vanilie, scorțișoară, măsline. Un

E timp la golful vechi să vii: Tăcerea, verbele sânt coapte. Pe dunga zării arămii Au fâlfâit fluturi de noapte. Poate că n-ai să

Era-n acel spoit laborator Cu ins celebru pus pentru decor O veșnică balanță Mohr–Westphall Cu braț întins, cu tije de metal Ce scânteia-n amurg,

S-adună timp în stive după ușe De cupe gri în care-a fost cenușe Și bat mereu mai galben, mai piezișe Amiezile pe mantii de gheișe. Atârnă-n

CINÃ CU MARINA Lasă-mă cerule să râd pe spate: Mi-au gâdilat inima frunzișe vărsate. Livadă rece, ninsori ce scuturi, Nu mă lăsa să dorm somn

1. Biserica Era ca sculptată din os Biserica cea fără pronaos Insulă tulbure șlefuită-n jad Cu scene din mult încercatul Þaringrad, Cu

Stau norii prinși de barbă în țepii lunguieți Ai turlelor ciocnite cu vergi în cantilenă Și liniște de Paște împinge la pereți Podeaua cea vărgată

Nu-ți pierde cumpătul. Cetatea Decolorată ne-a-nșelat: Străzile, turlele, etatea Sunt parcă dintr-un alt veleat. Suind alee alburită Clădirile

Lăsați aici balerca fără toartă Din gol, privirea să-mi înfig în artă. Și, când de zmalțu-i orb voi obosi, Să-i beau poșirca din

Pune-mă pe masa lungă Din odaia cu peceți Mai la colț să nu m-ajungă Zăpăucii de băieți. Și deschide geamul iute Lumea s-o privesc

În curtea catedralei ce-i La capul șinelor ferate, Zac risipite pe alei Clopotnițele colorate. Prelați, acolo, și mireni Se joacă, vii,

Există (am mai vorbit eu de asta) Un vierme străveziu căruia-i naște nevasta. E un vierme de vis - Pe latinește: Eunice viridis. Foindu-și

Orasul în cadril de mucava Traia, înfricosat, la cinema, Iar strazile duceau poveri de soapte Doar între pauze. La cinci si sapte. În piata cu

Cuțitul negru de metal, Semn dintr-o altă-mpărăție, Pus în dulapul provensal De sticlă, din sufragerie, Adus de-un călător, de sus,