Ion Panait

Când însemn pe scara morții ziua, Clipe dintr-un cântec desuet Și-n parfumul tău se sparg păcate Alb desfrâu de îngeri în secret Să mă ții la

Ah, gura cea sângeroasă azi ai fardat-o cu picătura de divinitate a alcoolului ce-l poartă-n raniță soldatul când visează; în rugul îndoielii el

Treceam pe lângă tine, erezie a unui gând de platină, sau de leu, sau de crini regali desenați cu degete de mireasă, îți luam fața de mătase

Puteam vedea prin tufele de rozmarin și busuioc solemnul plin de sânge amar, dar mă strecuram prin azurul palid al golfului printre clopotele de

Sunt soldați lângă linii ferate, lungul șir indian nu se rupe decât pentru hrană și moarte; e o taină acolo, poate mai mult decât remușcările

Tu-mbătrânind într-o capelă albă distinsă stai, paingii se strecor ca iriși blânzi spre căile lactee agonizându-ne nimicitor – Și de aici

Mă colinda memoria unui cer de stejari viscoliți de linia orizontului, steaua lor ca un cocoș sălbatic în întunericul peste care sclipesc penele-i

Albastră, adierea clipei. Când plutea în zori parfumul tainic al speranței. Și când îți petreceam eșarfa pe lacrima de lebădă a acelor mirări ce

Domnul în capul mesei cânta aleluia, avea vulpi în barbă și mai râdea uneori, atunci când își trăgea duhul - v-am păcălit, parcă spunea, iată cum

Și nu e nici noapte, și nu e nici zi Clipa s-o aflu, săpată-n mistere Ca o lumină vie de moarte la căpătâi Arsă de nașterea vremii până ce

Se apropiau zorile din câmpie, ceva ca o șansă umană sau poate aripa favorabilă a sorții ceea ce determină prezența miracolului în inima

De dor și de vis – cristalul ce-ntrânsul Își spumegă lacrima, e-o catifea Unde scânteie sălbatic și ochiul și plânsul Speranței, inima toamnei, o

Acum, pe peronul acesta pustiu chiar memoria mi se pare o conștiință a tiraniei, tristețea mea întârziată prin localuri de bal, ocrotită la bufet

Și-i stea polară până-n asfințitul luminilor care pălesc ușor și uneori numai oglinzi de noapte reflectă-n mine îmblânzirea lor. Tăcerea e

Zilele acestea visând la fermă și alegându-mi prietenii fluturând deasupra sufletului meu ca o plantație de sicomori ce poartă pe frunzele lor roz

Risipa pieții, geana unui nor Și cât alean și buza ta tiranică, a desperare De nuferi stinși pe ochiul unui pelican Care apropiindu-se de-azururi,

Prea tânăr, un crin lăcrimând Mareea ființei lunară Și dragostea vie a sângelui, gând, Minune de îngeri, barbară, El încă spre sine

Afară, drum de sănii în noapte, spre apus Însângerate paseri de umbră - și lasă scama Regretelor să curgă, ca gândul nesupus – De frica

Departe fiind, mai aud strigătul de durere al acelor cai de gheață ce-au rămas în tranșee germinând ore întregi, până în zori, hârtia velină a

Fetele din bistrouri ce sărută ca un curcubeu tăcerea rămasă după o întâmplare sau după o tristețe, pereții lor cu ochi și geamuri sparte și toate

Cu lebedele nopții ne-apropiem de toamnă gutuile au umbre de cer și catifea. Afară-i încă bine, e lună, crește via; pe-un foșnet de perdele

Bună ziua, doamnă prințesă, ca un câine bolnav am stat în fața surâsului ei până mi-a zâmbit și mi-a ieftinit otrava. Orașul era prizonier

Îmi amintesc acea imagine strălucitoare, un vis fantastic al inimii, din câte îmi dau seama n-a murit nimeni, treceau soldații în zbor prin

În acel spirit se întinde cerul trufiei tale și mersul inimii ce-și atinge marginile e însoțit de-mbrățișarea vântului. Acolo, în ochii

Ieri lunecai cu aripile stinse Printre amurguri reci și clipe-nvinse Surâs de vultur ca o stea să cadă Pe-o catedrală vie de zăpadă. Azi, când

Foarte bătrân, ud de lacrimile pocăinței, în jur cu cineva care se lipise de mine în timp ce sufletu-mi dansa ca un miel peste

Nimic suav, doar ochii din care fuge plânsul Pe gâtul unor lebede negre ca niște milenii – Și aburul unor alizee mușcate de egrete – Oh, vis

Eu, ca lebăda în nuferi auriți și grei pe gură plâns de-un început de fluturi pribegind pe inerții – tu, care-mi despici odaia cu misterioasă

În orașul acesta viclean nu se mai ivește de cincisprezece ani curcubeul, se vorbește în dodii despre aerul împrejmuitor al benzinăriei instaurat

De ce-ai fi tu albastru? Printre vise Mi-e sufletul prădat de heruvimi, De roua revărsându-se-n lumini Ca o petală-a lacrimei proscrise

Vai, zarea aceasta ca un solilocviu lânos în scrisorile verii arse de colbul aerului și eu acoperindu-ți ochii de frunze, inutil giuvaer al

Coruptibilă vină a stelelor plutind în iarba unde-ți caut lacrimile pentru a șterge acest timp al trufiei! În îngheț nimbul haosului, ochiul unei

Vă sfătuiesc să nu mâncați stridii, sunt pline cu ochi morți de ingenuitate și tristețe ca trandafirii răsăritului, de păsări încercând să semene

Doamnă, am trecut strada pe albastru, Vasco da Gama mă lua de mână și începea să cânte, amintindu-și de toate căpeteniile insulelor sale pierdute

Decembrie murea voievodal În părul tău, pe rochia de bal Cireși în mai, din lacrimă planând Pe poarta unui templu, pe un gând Din trupul tău

Să oprim puțin caii în dreptul acestor săruturi, în istoria acestor minarete ale speranței, încă îți mai văd fața sub marginea de franjuri

Clepsidra zace-n calendar alăturată altor glorii de ceară care-n minutar au scris și regretat istorii – La câte legi n-a așteptat sentința

La adăpostul acestor flăcări de hârtie se ascunde tinerețea, leneșă pisică a elementelor ce ne-au constituit în general, o dâră de viață și

Vulpea amușina hoitul amar al nimicului, din stele vin puii ei, niște cai verzi ai înserării și speranței, lasă-i să crească în

Ochiul tău, nufăr negru montat în duhul beat al ploii și caii colindând umede câmpuri de cânepă ale spaimei, ori parcă înotând în zăpezi cu o

Întotdeauna ți-am ascuns această nefericire, cioclu pe două străzi paralele – surâsul și necredința, alunecam în smârcul unei îndoieli

Pe acolo dansam, pe o plajă unde aveam locuri de vis puțin, dar ziua cum trece, cum ne apasă dantela ei înlăcrimată și ce era inimă și

Ne liberăm în octombrie, moaie-ți buzele în așteptarea sentinței, o pereche de cizme din piele de cocostârc spânzură în mirosul brizei – Îți voi

Seară cu salcâmi, ți-am găsit gura de rouă în marginea lunii, ardea ca levănțica pe bluza răcoroasă a îngerilor undeva, menta sălbatică a