Gheorghe Grigurcu

DOSTOIEVSKI Interminabile sindrofii din respect pentru Dostoievski paginile cu pricina nu arată nimic oarbe cum ceasornicele azurul sau vidul

Atît de singur rănit de propriile tale mîini care ocolind golul se repetă. Atît de singur sub pavăza ploii a scrisului.

I Ah dureros cel mai dureros cer printre frunze răsărind spre-ale corupe. II De-a pururi se țese crisalida cerului virginala

Un trandafir invata matematica in zona-n care codrul isi explica umbrele iar noi privim spectacolul uimiti. Un trandafir se-aduna si se

Dură e grația aidoma unei pietre fluturii hohotesc proslăvesc teroarea sângerează grădina ca un obraz zgâriat de gândurile noastre

Chipuri desprinse de nume nume desprinse de chipuri gerul venit din oglindă îngheață numele focul țâșnit din oglindă aprinde chipurile cum

Casă-n flăcările cuvântului așa vine toamna ceasornicul te lucrează pe dinăuntru ca un anticorp vorbind despre bogăție și rugă textul vrea să le

Cu de trandafiri gura plina o capra care gusta dulceata timpului gusta o transilvanie dulce sub un cer plin de behaituri de prafoase sosele pe

Brațul e stavilă vîntul e zi un lucru presupus e viață zidul e-o controversă norii sînt rîvnă. Călimara e rîu fereastra e grai planta-i

Nici o iederă nu-mpiedică albina să culeagă polenul zidului alb pe care soarele l-a prefăcut într-o floare ultimă.

Să-nchizi o claritate sub gratiile vocii să-ndepărtezi de pe buzele aspre molozul dimineții s-atragi tufișurile într-o unică despicătură de

Degete risipite-n mozaicul fatal al desenului vieții noastre pline de culori de curburi de retușuri de pliuri de iubiri ce sânt totuna cu

Asemenea unui joc de cuburi colorate ți se compune viața e-aproape terminat desenul ei și nu te mai saturi să-l privești un porumbel

Nu poți visa nu poți a nu visa nu poți vedea nu poți a nu vedea nu poți umbla nu poți sta locului nu poți iubi nu poți a nu iubi nu poți cârti nu

Cu limpezimea și faima voastră cu modelul și antimodelul vostru cu țipătul asurzitor al ferestrei cu mobila stil și umorul ei sec cu cântecul

Doar în încăpere doar în locuința ta strîmtă ceea ce nu cunoști: peretele fraged ca o piele de copil o pată de lumină înfulecă totul un

Fii tu însuți îți spui și-ți repeți mereu apoi te uiți pe fereastră vezi un zid roșu de furie alt zid albastru de spaimă alt zid galben de

Lumina Nu e totul pierdut. Lumina desenează două femei pe balcon un copil o umbrelă deschisă un cîine cu urechile mari și-apoi

La mijloc de codru delirant înfrunzit o căldură veștedă.

Candidatul la sfințenie purtând o aureolă de dulceață de zmeură.

Atat de plapanda mana ta cum ploaia mangaind mormintele pare-un amestec de doua lumi cum muzica atat de inocenta incat nu cuteaza a apuca

Planta creste in camera ca un orb Planta cerseste. Sta cu mina-ntinsa-n Care punem propria ei frunza.

A te privi pe tine însuți e-o armă a privi pe altul e-o dezarmare a nu privi deloc e-o germinație.

Călare pe Forme, Duhurile deprinse a se mișca astfel aproape niciodată pedestre intrând în picturi ca-n păduri atinse de gingașele ramuri ale

Forme cilindrice-n continuă rotire ne-ntorc spatele având aerul că ni se dăruie.

Orice oricît aș spune asta e Poezia asta e Poezia urcată-n castan rotindu-se asemenea coroanei lui coroana lui rotindu-se asemenea

Castitatea cifrelor ce se rostesc în numele mulțimii promiscuitatea literelor ce se rostesc în numele tău unde e oare morala când ambele

Construiești un zid spre-a te apăra dar se scurg atâtea zile-asemeni nopților și-atâtea nopți asemeni zilelor încât tu ești nevoit să aperi

Atît de comodă iubirea întinsă pe șezlong potopită de Soare cu-n moale nimb de efemeride în jurul sînilor carne pe carne cum aurul pe

Atâtea râuri din care e făcută o oglindă atâtea drumuri din care e făcută o casă atâtea visuri din care e făcut un avion dar Soarele-i

Cenușa orbitoare a lanurilor coapte sângele smuls cum o rădăcină din pământ viscerele oglinzii cu care-ai stat la taifas.

Trandafiriu pămîntul cum lenjeria ta intimă îți muți ușor degetele senzuale de colo-colo gîndul un ghem de sfoară ce nu se mai

Admirându-și maestrul (adică jefuindu-l) la un moment dat l-a părăsit când nimic nu mai era de apucat azi muți amândoi ca niște

Există arme fluide cum zborul păsării păsări cu ouă din care ies vipere lacăte moțăind cum bătrânele la porțile de țară băuturi ce-anunță ora

Nopți albe zile negre zaruri Zuruind până la istovire nori cu pielea copilăroasă zgâriată de pisici prin conducta spartă la baie se varsă

Deasupra clipe care încă nu s-au născut sub picioarele tale clipe fosile (clipa prezentă iese din cadru odată cu tine).

Moartea e o carte necitită cum umbra înaintează pe-aleile sale inspectând peluzele zdrențuite de flori e cu neputință ideea unei

Pe pielea ta albă sălbatică întinsă o grotă o grotă din cînd în cînd întoarsă pe dos ca o mînecă ori dată la curățitorie.

Cât de greu sosește lumina cât de greu Lumea se reîntoarce la sine ți-ar trebui un plâns subțirel de copil să-ntrebe zodiile cum se vor

Nori plutind impasibili pe zări ărecum versuri albe izvorul se usucă precum o pată de cernelă ieri o furtună de puncte și virgule a doborât

O mare-și încălzea adâncul la gura sobei.

Trag norii cum un fermoar și-n fereastră se face senin dintr-odată dar ce mai dezordine-n odaie foile de hârtie în care-ai adormit mototolite cum

Sunt unele ființe care nu se mișcă aproape moarte păsări aidoma mobilelor de mahon cămile aidoma unor fântâni complicate arbori foarte înalți puși

Puține lucruri îți trebuie pentru-a trăi pentru-a muri îți trebuie și mai puține un nasture un ziar un gramofon un prosop o cheie o

Tiparit cu iarba proaspata e ziarul, in formele lunii, in menghina florii, plin de roua ultimelor stiri, de capitularea muntilor,

Câtuși de puțin comunică cei de sus cu cei de jos nici o epistolă nici o carte de vizită nici un buchet de flori protocolar doar o carte de

Stă cu un etaj deasupra noastră are părul lunecos cum un pește de câteva ori pe zi coboară și urcă scările calină unduitoare cum propria-i

Nu au centru nici ploaia nici vântul nici cerul nu au margini nici ploaia nici vântul nici cerul amestecându-le cu tandrețe așa cum face Domnul cu

Precum un obiect viitorul aspru la pipăit ori numai privindu-te încruntat în timp ce lumina explodează-n jurul nostru lumina asta

Străzi umede cum mâini transpirate din ganguri vechi vine damful de muced al Începutului Lumii un reporter din Capitală ridică deasupra

Nimeni nu se ma naște nimeni nu mai moare aici între blocuri o baltă cu cocleală de lintiță un petec minuscul din Geneza putredă un idol

Nimeni nu se ma naște nimeni nu mai moare aici între blocuri o baltă cu cocleală de lintiță un petec minuscul din Geneza

Pășești pe-acest covor pe care florile și-au vomitat singurătatea astfel grădina e-n casă tu ești în grădină în tine nimeni.

Precum un obiect viitorul aspru la pipăit ori numai privindu-te încruntat în timp ce lumina explodează-n jurul nostru lumina

Cotidiana durere sub coaste în dreapta o aștepți te așteaptă un gol sau o treaptă care la ore fixe te-ndreaptă atât de protocolar spre tine

Din exces vă asigur domnilor doar din simplu exces amarul devine dulce iar în întuneric mijește lumina

Oamenii care traversează strada intră în magazine își dau mîna zîmbesc se evită sunt oameni vii oamenii care vorbesc care scriu sunt morți.

Nici o imagine nu e îndeajuns de concretă să stingă-năuntrul ei licăritorul vid cum o candelă.

Răgazul împunge aerul cum un deget aburul moale aplaudă geamul deschis la picioarele patului încălțările încrețite de griji micul buchet

Amarul Târg te pândește când te dezbraci prin gaura cheii apoi ți se uită-n suflet prin ochi precum prin gaura cheii

Un curent acru pe șira spinării ghimpe de gheață până și pe pereții odăii un telefon surdomut vorbindu-ți prin semne oglinda-broască holbându-se

Pretutindeni doar trup enorm al zilei pe care camioane mahmure-l transportă exasperant de-ncet spre asfințit.

Pretutindeni doar trup enorm al zilei pe care camioane mahmure-l transportă exasperant de-încet spre asfințit.