DOSTOIEVSKI Interminabile sindrofii din respect pentru Dostoievski paginile cu pricina nu arată nimic oarbe cum ceasornicele azurul sau vidul

Atît de singur rănit de propriile tale mîini care ocolind golul se repetă. Atît de singur sub pavăza ploii a scrisului.

I Ah dureros cel mai dureros cer printre frunze răsărind spre-ale corupe. II De-a pururi se țese crisalida cerului virginala

Un trandafir invata matematica in zona-n care codrul isi explica umbrele iar noi privim spectacolul uimiti. Un trandafir se-aduna si se

Dură e grația aidoma unei pietre fluturii hohotesc proslăvesc teroarea sângerează grădina ca un obraz zgâriat de gândurile noastre

Chipuri desprinse de nume nume desprinse de chipuri gerul venit din oglindă îngheață numele focul țâșnit din oglindă aprinde chipurile cum

Casă-n flăcările cuvântului așa vine toamna ceasornicul te lucrează pe dinăuntru ca un anticorp vorbind despre bogăție și rugă textul vrea să le

Cu de trandafiri gura plina o capra care gusta dulceata timpului gusta o transilvanie dulce sub un cer plin de behaituri de prafoase sosele pe

Brațul e stavilă vîntul e zi un lucru presupus e viață zidul e-o controversă norii sînt rîvnă. Călimara e rîu fereastra e grai planta-i

Nici o iederă nu-mpiedică albina să culeagă polenul zidului alb pe care soarele l-a prefăcut într-o floare ultimă.

Să-nchizi o claritate sub gratiile vocii să-ndepărtezi de pe buzele aspre molozul dimineții s-atragi tufișurile într-o unică despicătură de

Degete risipite-n mozaicul fatal al desenului vieții noastre pline de culori de curburi de retușuri de pliuri de iubiri ce sânt totuna cu

Asemenea unui joc de cuburi colorate ți se compune viața e-aproape terminat desenul ei și nu te mai saturi să-l privești un porumbel

Nu poți visa nu poți a nu visa nu poți vedea nu poți a nu vedea nu poți umbla nu poți sta locului nu poți iubi nu poți a nu iubi nu poți cârti nu

Cu limpezimea și faima voastră cu modelul și antimodelul vostru cu țipătul asurzitor al ferestrei cu mobila stil și umorul ei sec cu cântecul

Doar în încăpere doar în locuința ta strîmtă ceea ce nu cunoști: peretele fraged ca o piele de copil o pată de lumină înfulecă totul un

Fii tu însuți îți spui și-ți repeți mereu apoi te uiți pe fereastră vezi un zid roșu de furie alt zid albastru de spaimă alt zid galben de

Lumina Nu e totul pierdut. Lumina desenează două femei pe balcon un copil o umbrelă deschisă un cîine cu urechile mari și-apoi

La mijloc de codru delirant înfrunzit o căldură veștedă.

Candidatul la sfințenie purtând o aureolă de dulceață de zmeură.

Atat de plapanda mana ta cum ploaia mangaind mormintele pare-un amestec de doua lumi cum muzica atat de inocenta incat nu cuteaza a apuca

Planta creste in camera ca un orb Planta cerseste. Sta cu mina-ntinsa-n Care punem propria ei frunza.

A te privi pe tine însuți e-o armă a privi pe altul e-o dezarmare a nu privi deloc e-o germinație.

Călare pe Forme, Duhurile deprinse a se mișca astfel aproape niciodată pedestre intrând în picturi ca-n păduri atinse de gingașele ramuri ale