George Bacovia›Poezii

Ca lacrimi mari de sânge Curg frunze de pe ramuri, - Și-nsângerat, amurgul Pătrunde-ncet prin geamuri. Pe dealurile-albastre, De sânge urcă

Te uită cum ninge decembre... Spre geamuri, iubito, privește - Mai spune s-aducă jăratec Și focul s-aud cum trosnește. Și mână fotoliul spre

Cu sufletu-nchis Nimic nu vrea - Cad frunze-n amurg, Draga mea! Sinistra noapte Si-amara stea

Când singur iar mă revăd Și trece curând al meu nume, Și-atâtea sperări... Mi-am zis: e târziu - O, gânduri, În lume! Când inspirată de

Trec burgheze colorate În cupeuri de cristal - E o veșnică plimbare, Vălmășag milionar... Și pe publice terase Plâng viori sentimental... E

Verde crud, verde crud ... Mugur alb, și roz, și pur, Vis de albastru și de-azur, Te mai văd, te mai aud ! Oh, punctează cu al tău foc, Soare,

Duminica simpla, burgheza... Cantec de orga stricata, Ce veche balada mai plange Pe-un splai, asa, dintr-o

Crai-nou verde-pal, și eu singur Prin crengile cu sunet de schelet, - Învinețit ca un cadavru... - Vino-n zăvoiul violet. Or, nu! s-aprind

Tristeți pe vânt, tristeți de mort Pe străzi tăcute se desfac - Serbări târzii de vinul nou, Visări pentr-un poet sărac... Ce vremuri atât de

Frunze se târăsc, Întristări pe vânt Prin copacii goi. Îmi imaginez... Că umblam prin parc, Astă-vară, noi. Chiuie pe vânt, În geam

De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale - Îmi place mult ca să-i privesc, Dar mă cuprinde-o jale... Căci parcă-mi spune-un

Adeseori Culcat, Notez Al lumii zvon, De tara noua. - Capital moderat - - Onoare intelectualilor, Si celor ce muncesc. Iar ce va fi in

Romanță Când luna e o roză de argint, Hai, că te-aștept în zăvoiul de argint. De n-o să vii nu e nimic, E-un secol mic, Toți mint, Când totul

Cu gândul meu La tine, Am întâlnit Aspecte similare. Părea că ești Chiar tu... Doar sufletul tău Mai rămânea Să difere. Și astfel, Din

Cât de străin sunt de țara mea Și nici un dor nu mi-a rămas – Gând rău și-ntunecat Ĩnchide al dreptății glas. Va fi târziu ĩn ziua aceea… Și

Ce trist amor Să vrai, Să stai, Cu cei ce mor. Și ce avânt Să treci, Pe veci, Într-un mormânt. Ce fără rost Trăind, Gândind, De n-ai

Colindă plăceri Ninge În noaptea de Crăciun. Damigeana cu vin Harapnice trosnind De alte vremi... Să ne vedem în oglindă, Și noaptea

Profil de burg gigant Si atmosfera rara, Amar parfum de liliac Si bonduri de ghitara. Placeri De–o zi de sarbatoare, Voioase, vechi

Negru Carbonizate flori, noian de negru… Sicrie negre, arse, de metal, Vestminte funerare de mangal, Negru profund, noian de negru… Vibrau

În parc Acum, stă parcul devastat, fatal, Mâncat de cancer și ftizie, Pătat de roșu carne-vie – Acum, se-nșiră scene de spital. Atunci,

Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii... Se întindea noianul de unde nu mai vii; O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa - Vedeam ce nu se vede,

Sad loving thrill To near, To dear The dying still. And dash so brave To bear Fore’er A filthy grave. O useless plot Life’s

Both autumn and winter Their downfall regaining; ‘tis raining and snowing – Then snowing and raining. And there’s the nightfall now Foul and

Night wet, oppressive, one could drown outside; In thick fog: red and wearying here and there Burn sadly street-lamps without gleam of