George Bacovia›Poezii

Copacii albi, copacii negri Stau goi în parcul solitar Decor de doliu funerar ... Copacii albi, copacii negri. În parc regretele plâng iar

Potop, cad stele albe de cristal Și ninge-n noaptea plină de păcate ; La vatră-n pară ce abia mai bate -- Azi, a murit chiar visul meu final.

Și toate se re-ntorc din drumul lor, Și mândră primăvara vine, Cu soare blând, cu nopți albastre Fermecătoare și senine. Dar fără ea, ce

Când orice se vinde, Când orice e marfă - Trezește un sunet bătrân Din antica harfă. Din cupe, vin de uitare, Fie-a virtuții eșarfă

Dormeau adânc sicriele de plumb, Și flori de plumb și funerar veștmânt -- Stam singur în cavou... și era vânt... Și scârțâiau coroanele de

Visări de mult mocnite De nu cumva Mi-am pierdut Umbra Între normal, Și ispite. Un vin, oricât de-alinător, Excludă-acest fatal

Tot mai tăcut și singur În lumea mea pustie - Și tot mai mult m-apasă O grea mizantropie. Din tot ce scriu, iubito, Reiese-atât de bine -

... Și voi lua din cer Ceea ce nu mai găsesc Prin stele, De când rătăcesc. Această gândire mai vreau Din câte-am dorit - Sau cerul e rece La

Cu steaua care s-a desprins Ce piere-acum in haos- O inima poate s-a stins Spre vesnicul repaos. Ca maine si-a

Singur, singur, singur, Într-un han, departe - Doarme și hangiul, Străzile-s deșarte, Singur, singur, singur... Plouă, plouă, plouă, Vreme de

Liceu, - cimitir Al tinereții mele - Pedanți profesori Și examene grele... Și azi mă-nfiori Liceu, - cimitir Al tinereții mele! - Liceu, -

Omul începuse să vorbească singur... Și totul se mișca în umbre trecătoare - Un cer de plumb de-a pururea domnea, Iar creierul ardea ca flacăra de

Culori și fum de toamnă, plâns de poet, Apa e rece, frunzele plouă - Vorbește încet, pășește încet, Că totul cade cu o jale nouă. Vinul, și

De-atitea nopți aud plouând, Aud materia plângând... Sânt singur, și mă duce un gând Spre locuințele lacustre. Și parcă dorm pe scânduri

Sunt clipe când toate le am... Tăcute, duioase psihoze - Frumoase povești ca visuri de roze... Momente când toate le am. Iată, sunt clipe când

Ce trist amor Să vrai, Să stai, Cu cei ce mor. Și ce avânt Să treci, Pe veci, Într-un mormânt. Ce fără rost Trăind, Gândind, De n-ai

Amurg de toamnă violet ... Doi plopi, în fund, apar în siluete -- Apostoli în odăjdii violete -- Orasul e tot violet. Amurg de toamnă violet

Trecând pe strada ta, Pe care nimeni n-o mai știe - Al nopții foșnet evoca: - Filosofie! Încet, un paznic fluiera Poema-atâta de

Orchestra începu cu-o indignare grațioasă. Salonul alb visa cu roze albe -- Un vals de voaluri albe ... Spațiu, infinit, de o tristețe armonioasă

Ce trist amor Să vrai, Să stai, Cu cei ce mor. Și ce avânt Să treci, Pe veci, Într-un mormânt. Ce fără rost Trăind, Gândind, De n-ai

Tristă, după un copac, pe câmp Stă luna palidă, pustie - De vânt se clatină copacul - Și simt fiori de nebunie. O umbră mormăind pășește... E

Cântec, deasupra cetății, Îmbătrânire ? ! Eternității i-am zis : La muzica asta frumoasă, Sunt lipsuri În sângele meu. Îngeri, deasupra

Dă foșnet frunza măruntă, Umbra e rece-n pădurea sonoră- O mirare tăcută, poate cruntă, O amețire de toamnă, de-o horă. Un haos vrea să mă

Ce chiot,ce vaiet in toamna... Si codrul salbatic vuieste- Rasuna-n coclauri un bucium, Si doina mai jalnic porneste. -Asculta