George Bacovia›Poezii

Deși, cu iarna care-a trecut Poate părea c-am murit - Șivoaie se duc din grele zăpezi... Cîntări, și cîntări m-au trezit. Gălăgioase

Lîngă strune de vioară Cîntul trist L-am ascultat Ca să uit de-odinioară Sau de tirgul meu uitat. Dar vioarele-n șoptire

Imensitate, veșnicie, Tu, haos, care toate-aduni… În golul tău e nebunie, - Și tu ne faci pe toți nebuni. În fața ta sunt cel mai

Dacă, de-acum, e tîrziu Și ochii mei sunt seci - Ajunge să-nțeleg... Plecată ești, pe veci ! Și dacă-atît a fost S-aștept în

Și plictisit De-a vieții Întrebări... Răspunsul, - Meschin Și fugitiv... În loc De atîtea lacrimi, Să ploaie, liniștit!

Curg zilele spre cimitir Trist, una câte una, Și destrămând al vieții fir Se duc pe totdeauna. Și-acolo, încet, molcomitor, Se-adună în

Azi nu mai scriu nimic... Un vin, și-o țigară - Și-amiezuri de zile se duc Ca o simptomă fugară Ce este, important, mereu, Pe-aici,

Talentatul rîde sardonic Cu aspirații nobile. Se duc, se duc nori albi Pe bolta de safir. Cînd în stradă ți-a tras unul Două

Pe caldarîmul ud, Trap-trap de potcoave, Autobuze bubuind Și faruri lunecînd Pe ferestre luminînd Odăi întunecate. Cu tictac de

Un cîntec trist din liră Aș vrea să-ți mai arunc, Din viața mea în noapte De ne-nțeles adînc. Părere este oare... Orice se

În cercul lumii comun și avar... Mă zguduie de mult un plâns intern; Și-acest fel (de-a fi) va fi etern Și de nimic, pe lume, nu tresar. ...

Crengi subțiri cu flori albe... Spre mai sus Mă ridică din erori, Idealuri ce-au apus... Cu flori roze crengi subțiri... Isus!

Un gînd mă biruia La nesfîrșit, - O trîmbă muzicală L-a destituit. Și trîmba muzicală Plecă în infinit, - Găsește mai aproape

Un tango mai trist A cîntat undeva... Să beau, Acest cîștig social, Decît, mereu, Aceeași rotație În Univers. Dacă tăcerea

Încet prin ploaia tristă Un piept curbat de tuse Cu sânge în batistă Pe după colț se duce, Încet prin ploaia tristă. Tot plumbul ud al

Când ore libere Sună Din vechi acordeon, De-a zilelor bravade... Relativ, Pardon. Când ore libere Sună Uitări și abandon, De-a lumii

... Și voi lua din cer Ceea ce nu mai găsesc Prin stele, De când rătăcesc. Această gândire mai vreau Din câte-am dorit - Sau cerul e rece La

De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale - Îmi place mult ca să-i privesc, Dar mă cuprinde-o jale... Căci parcă-mi

\"Aici sunt eu Un solitar, Ce-a râs amar Si-a plâns mereu. U-al meu aspect Făcea să mor Căci tuturor Păream suspect.\"

Orchestra începu cu-o indignare gratioasă. Salonul alb visa cu roze albe -- Un vals de voaluri albe ... Spatiu, infinit, de o tristete armonioasă

Dormeau adânc sicriele de plumb, Si flori de plumb si funerar vestmint -- Stam singur în cavou... si era vint... Si scirtiiau coroanele de

Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii... Se întindea noianul de unde nu mai vii; O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa - Vedeam ce nu se vede,

Tot mai tăcut si singur În lumea mea pustie -- Si tot mai mult m-apasă O grea mizantropie. Din tot ce scriu, iubito, Reiese-atât de bine

Ô éternité, infini, Toi, chaos, qui embrasse tout… Dans ton abîme, la folie – Tous, à la fin, tu nous rends fous. Devant toi, je suis le plus